Senatorii din Comisia pentru învăţământ au decis ca înscrierea la ora de Religie să se facă pe un ciclu de învăţământ (4 ani de şcoală), printr-o cerere scrisă. De asemenea, conform deciziei luate, retragerea de la ora de Religie se va putea face numai la sfârşit unui an şcolar şi tot prin cerere scrisă.
Proiectul de lege privind înscrierea la ora de Religie a ajuns săptămâna trecută la Comisia de învăţământ din Senat, care a adus o serie de amendamente pe textul aprobat de Comisia de învăţământ de la Camera Deputaţilor. Astfel, în loc ca înscrierea la Religie să se facă pe o perioadă nedeterminată, retragerea putând să se facă oricând ar fi dorit elevul/părinţii, Comisia de învăţământ din Senatul României a decis ca înscrierea să se facă pe ciclu de învăţământ, aşa cum a dorit Patriarhia Română în recomandarea trimisă în Parlament în luna martie a anului în curs.
De asemenea, dacă elevul care frecventează ora de Religie va hotărî că vrea să se retragă, va putea face asta numai la sfârşit de an şcolar, prin cerere scrisă, pe motiv că în felul acesta nu se va dezechilibra structura posturilor profesorale în mijlocul anului şcolar.
Următorul pas pentru punerea Legii educaţiei în acord cu decizia Curţii Constituţionale (CCR) privind înscrierea la ora de Religie va fi făcut de Comisia Juridică de la Senat, care va prezenta un raport comun cu senatorii de la Învăţământ, în plen. (Sursa: Realitatea TV)
 
După 25 de ani de schimb|ri Reforma Educaţiei româneŞti, scene dintr-un teatru trist
Nu cred să mai fi aflat de o bucată bună de timp ceva atât de trist: într-o şcoală dintr-un sat există o mică trupă de teatru, activată la iniţiativa unui profesor de română, ai cărei componenţi, singuri, scriu texte, le fac decoruri, le pun în scenă, le joacă, obţin premii cu ele, fără să fi văzut vreodată un teatru adevărat. Cine transmite informaţia zice că „nu au avut posibilitatea”. Nu e important aici că respectivul comunicator de informaţie trece pe lângă subiect. Foarte important – adică grav, inclusiv cu sensul de sfâşietor – este că în ziua de azi, cu atâta zarvă pe teme precum deschidere, apropiere, acces, reforma Educaţiei pentru o societate bazată pe cunoaştere, există oameni cuprinşi în plin proces de aplicare tocmai a invocatei reforme a Educaţiei care nu au avut posibilitatea de a merge la teatru. Pe bună dreptate, considerăm de neacceptat astăzi şcoli fără autorizaţie sanitară, fără apă, fără canalizare, cu toalete insalubre şi periculoase, fără mijloace de transport pentru elevi, dar în egală măsură este inacceptabilă existenţa unor şcoli (despre una singură s-a vorbit public, dar câte or fi de fapt) fără acces la o sursă esenţială de formare şi de informare. Aparent, lipsa teatrului (ca şi a bibliotecii) nu duce la accidente, la infecţii şi nu doare, însă profund şi cine ştie cu ce scadenţă şi astfel de lipsă îmbolnăveşte cumva.
Suntem în anul 2015, celebrăm noi şi noi succese (proiecte, parteneriate, eforturi bugetare etc.) în extinderea internetului şi în şcoala mea, şi în şcoala ta, şi nu ştim să fi rămas vreuna fără, acumulăm probe în folosul ideii cum că manualul digital e o bagatelă, vehiculăm termeni în orizontul globalizării, dar în bănci avem elevi la nivel de Cosette, care aşteaptă minutele periodice de fericire când pot să se considere evadaţi din condiţia lor, nu altfel decât privind la ceva ce ştiu că e acolo undeva şi atât, fără să-şi pună problema că ar putea atinge vreodată. Nu suntem în urmă cu aproape 50 de ani, când auzeam ca dintr-o poveste caracterizarea făcută de cineva tocmai venit din armată unor colegi pe care-i trecea la ciudăţenii pentru că până atunci nu văzuseră trenul în viaţa lor. Nu suntem într-o aşezare pierdută de lume, din acelea cu „ultimul locuitor”. Ne aflăm într-o lume civilizată, chiar dacă este undeva la ţară, pentru că în ziua de azi există drumuri şi mijloace de comunicare şi nu sunt restricţii în ceea ce priveşte accesul la mijloace de transport, iar peste toate se găseşte sublinierea în stânga şi-n dreapta a principiului şanselor egale.
Dincolo de situaţia acelor şcolari, ajungând la ignoranţa în care sunt lăsaţi astăzi să se înfunde tot mai mulţi copii, este de reamintit că avem legiferată o perioadă de „şcoală altfel” (faţă de cum este şcoala zilnică, de când ne ştim), definită „Să ştii mai multe, să fii mai bun!”, şi că funcţionează o amplă industrie a excursiilor. Probabil este greu, adică scump şi departe, pentru o şcoală din vreo localitate în care mai mult ca sigur nici cămin cultural nu mai există, să organizeze în săptămâna respectivă o excursie într-un oraş mare, apropiat, excursie cu un singur obiectiv: un spectacol văzut în teatrul oraşului; în cel mai mare teatru, în cea mai mare sală a acestuia, un spectacol din reper­toriul curent. Banii de buzunar care inevitabil se duc pe toate alea într-o excursie s-ar putea con­centra în preţul unui bilet în sala mare a unui teatru mare, iar mâncarea (altfel de la mec, pentru că de-aia suntem în excursie, nu?!) ar fi de-acasă, la pacheţel. Poate s-ar găsi cineva (parteneri, administraţie pe plan local, de care, de asemenea, se face caz) care să susţină puţin din costul total, poate cu oarecari intervenţii (nu ar fi o ruşine şi nici o ilegalitate) s-ar găsi posibilitatea aducerii unui spectacol la o oră mai devreme decât cea firească pentru teatre, poate s-ar asocia câteva şcoli care să asigure publicul (chiar dacă nu reţeta unui spectacol curent). Probabil apare ca hazardat să se vorbească în ziua şi în condiţiile de astăzi de la noi despre eventualitatea unei minitabere de tip city-break, dinspre rural spre un mare oraş (Bucureşti, centre universitare), cu program restrâns strict la vizionarea a două spectacole (să zicem, teatru şi operă) şi eventual a unei părţi dintr-un mare muzeu al acelui oraş. S-a redeschis Teatrul Naţional din Bucureşti, sunt teatre monumentale, de referinţă, la Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara, Târgu Mureş, memorabile în sine, chiar numai pentru cine cască gura la clădire, la scări, la lumini. Lecţie de trai civilizat şi de relaţii interumane altfel decât cele din mediul zilnic şcolar, familial şi de pe drumul din localitate oferă într-un asemenea context şi felul cum eşti primit la intrare, şi tonul cu care auzi că se vorbeşte în jur, şi curăţenia pe care o vezi în legătură cu obiecte uzuale, de la scaun şi tapet la robinetele de la toaletă.
Conform unor formule şi norme de înca­drare, şcolilor din zone defavorizate şi copiilor din categorii vulnerabile li s-au aplicat nişte definiţii, exact spus, drumul fiind invers: au fost fabricate câteva definiţii, în care să fie băgaţi nişte oameni. Acestor copii li se oferă „dotări” şi „programe de…”, orientate mai ales către „calificare” profesională, consiliere şi asfalt în jurul şcolii. Or, defavorizaţi şi vulnerabili sunt şi şcolarii din localităţi lipsite de contactul cu mari şi foarte mari instituţii de cultură din zona lor geografică.
Florin ANTONESCU