„Dacă începi cu nimic şi termini cu nimic, atunci nu ai avut nimic de pierdut.“
(Michael Dunlop)
În Tribuna Învățământului am publicat o serie de articole, însă niciunul nu a avut pretenţia de a fi de primă pagină. Aşa încât m-am simţit dintr-odată important şi, paradoxal, lipsit de cuvinte.
Un prim impuls a fost acela de a scrie despre orice, dar nu despre educaţie, însă mi-am dat seama că sunt iremediabil pierdut pentru alte subiecte, pentru că orice stă sub semnul educaţiei. Inclusiv carenţa sau lipsa totală a acesteia. Inclusiv excesul de educaţie.
Însă aspectul cel mai dramatic nu este nici lipsa, nici excesul, ci proasta educaţie.
Dacă o bună educaţie este uşor de definit în termeni de reuşite şi se concretizează în împlinirea propriului potenţial, eşuarea educaţiei nu este neapărat corelată cu negaţia afirmaţiei anterioare, pentru că pentru asta ar trebui să fii conştient sau să fi fost conştientizat asupra a ceea ce ai fi putut realmente deveni prin educaţie. Ceea ce nu întotdeauna se întâmplă.
Percepţia defetistă (realistă?) asupra şcolii – cel puţin în sens tradiţional – este că ea oferă un întreg instrumentar care certifică, de regulă, ceea ce eşti incapabil să faci ori să devii şi, pe alocuri, ceea ce este dominant în raport cu anumite direcţii standard. Însă arareori este preocupată de o sondare colaterală, care să deschidă oportunităţi non-standardizate. Ceea ce nu se supune standar­delor este ignorat, fie din incapacitatea de a înţe­-lege rolul alternativelor, fie din teama proprie unui cadru didactic de a se aventura în zone în care nu are experiență, pentru că, nu-i aşa, elevul trebuie să ne vadă ca autoritate…
Revenind la lipsă sau exces, nu mă pot hotărî care sunt acutele de la nivelul sistemului educaţional românesc: lipsa de acţiune sau excesul, lipsa de implicare sau saturarea, lipsa de direcţie sau orice direcţie, lipsa de ghidaj sau bariera pusă de excesul de ghidaje şi, nu în ultimul rând, lipsa de vocaţie sau apetenţa pentru lipsuri?
În contextul în care la sediul instituţiei noastre am organizat o vizită pregătitoare care să pună bazele unor mobilităţi europene cu parteneri din Norvegia, aceştia şi-au exprimat disponibilitatea de a împărtăşi din experienţa lor, pentru aceasta solicitându-ne să identificăm nevoile de la nivelul personal, instituţional şi al beneficiarilor noştri/şcolilor, pentru a contura zone comune de interes, din cele în care deţin experiență precum: drepturile omului, competenţe în democraţie, cetăţenie activă, guvernanţă democratică la nivelul şcolii, respect faţă de legi şi lupta împotriva corupţiei, prevenirea discursului rasist, discriminatoriu sau care promovează ura şi intoleranţa (hate speech), metodologie pentru incluziune în educaţie, educaţie interculturală, abordări conştiente privind pluralismul religiilor şi credinţelor sau a lipsei acestora, rezolvarea conflictelor şi prevenirea violenţei în şcoală, predarea subiectelor care conţin controverse, educaţie pentru acceptarea diferenţelor, migraţie şi incluziune etc.
Cum în ofertele de formare/de activităţi/proiecte – actuale sau din trecutul apropiat – aproape toate temele enumerate anterior se regăsesc, nu putem spune că există lipsă de preocupare sau de acţiune. Din contră, aş spune că există o inflaţie care generează abordări formale, pentru că trebuie excede este necesar, devalorizând ceea ce este realmente important.
Realizând o paralelă cu disciplina pe care o predau, se poate spune că aşa cum repetarea obsesivă a faptului că matematica este o disciplină esenţială, regina ştiinţelor, ştiinţa fără de care o educaţie nu poate fi considerată completă şi valoroasă conduce la o saturaţie care îndepărtează educabilul de o învăţare productivă, aşa şi abordarea în regim obligatoriu a oricărei strategii, fără încadrarea sa în specificul şi contextul instituţional/local, aduce o notă de formal. Aceeaşi notă de formal se generează şi datorită multitudinii de strategii, toate esenţiale, toate odată…
Revenind la subiectele care preocupă o instituţie similară cu a noastră – centru de formare –, se poate identifica importanţa pe care educaţia din alte ţări o acordă competenţelor transversale, care permit menţinerea, dar şi adaptarea societăţii pe coordonatele democraţiei. Importanţa nu este decisă de numărul temelor sau programelor, ci de realitatea din şcoală (norvegiană). Realitate care este supusă provocărilor la fel ca cea din ţara noastră, dar la care societatea, prin educaţie, dar şi în sprijinul acesteia acţionează, generând comportamente şi un stil de viaţă democratică.
Forţând o generalizare – tot ceea ce este obligatoriu pică fie în derizoriu, fie în formal –, nu am putut face faţă presiunii unui articol de primă pagină la acest moment. Chiar dacă, atunci când mă voi simţi pregătit pentru un articol generic, tema va fi tot despre nimic, pentru că, atât timp cât nimicul este despre educaţie şi este bine dozat, mai este o şansă…
P.S. Personal, orice revistă o citesc de la ultima pagină spre prima, o obișnuință de pe vremea de dinainte de ʼ89, când singurele informații și texte relevante se regăseau spre sfârșit. M-ar onora, așadar, apariția acestui articol pe ultima pagină, nu pe prima (sic!). Ar fi doar un acord cu vremea care parcă este cu susul în jos, ceea ce perturbă și vremurile…
Gabriel VRÎNCEANU,
directorul CCD București