În iureșul actualității și al repulsiei strigate în stradă față de politicieni (care, vrem, nu vrem, fac inclusiv legea la propriu), pare hazardat să mai aduci vorba despre modificarea Legii Educației Naționale nr. 1/ 2011 într-o chestiune de detaliu, la un articol anume, și acela vizând ceva ce unora li se poate părea din afara obiectului legii, care (nu-i așa?) e datoare să împiedice corupția în sistem și ieșirea din școală a „șomerilor cu diplomă”. Adică modificarea pri­vește articolul care prevede organizarea programului Școala după școală – 58 (alineatul 4). De la formularea actuală, „Statul poate finanța programul Școala după școală pentru copiii și elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii”, formulare bună exact ca să provoace exclamația frecventă azi, ca semn al dezinhibării, „Așa, și?!”, ar fi să se treacă la o prevedere de-adevăratelea: „Statul finanțează programul Școala după școală pentru elevii de până în clasa a IV-a, ai căror părinți/reprezentanți legali solicită acest serviciu, printr-un tichet în valoare de 0,4 ISR lunar/copil, respectiv 200 de lei. Tichetul are scop exclusiv educațional, este netransferabil altor beneficiari, iar școlile sunt cele care decontează serviciul. Părintele/reprezentantul legal optează pentru acest tichet, în scris, individual pentru fiecare copil, la sfârșitul fiecărui an școlar sau la momentul înscrierii copilului la școală. Programul Școala după școală este asigurat din finanțarea de bază. Valoarea tichetului va fi actualizată și indexată anual, prin Hotărâre a Guvernului, cu rata inflației”. Citarea comparativă are rost pentru că lipsa precizărilor și a preciziei („poate finanța”) face prevederea, practic, inaplicabilă acum; dar nu numai asta. În primul rând, și în cazul Școlii după școală, a acționat cunoscuta „inteligență” activată ori de câte ori prin zona Educației apare câte o sursă din care poate „să iasă ceva” (bani). Rapid, a înflorit „industria After school”, bazată pe o diferențiere organizatorică inexistentă: se tot propagă ideea că Școala după școală și After school sunt diferite una de cealaltă; nu sunt! Manipulator, s-a întins opinia că „în școală” nu sunt condiții pentru Școala după școală (în esență, din cauza forma­lităților), așa că a apărut salvatorul After school (privat, deci prezentat drept superior, pentru că e accesibil și cu condiții incomparabile). Se adaugă, folosind manipulare și exploatând ignoranță, întreținerea nemulțumirii unor părinți pentru că la Școala după școală cică pot să existe și elevi care mănâncă gratis. În consecință, este reactivată vechea atitudine de pe la poarta școlii, rezumabilă în formula „Mie nu-mi convine eu să plătesc și alții…” De fapt, niciun copil nu mănâncă degeaba, pentru unii, în unele școli, plătind consiliile locale.
Mecanismul de alterare, de depreciere, dacă nu de distrugere a unor forme institu­țio­nalizate, funcționale și susținute, de acces la educație și la instruire s-a păstrat identic și s-a repetat în acești 25 de ani referitor și la tabere școlare, și la baze sportive, și la cluburi (con­stru­ite ca atare, nu improvizate în „bombe”). S-a adăugat tre­cerea unor funcții și îndatoriri din aceeași zonă a educării către diverși prestatori cola­terali, până la debarasare de obligații din partea sistemului instituțio­nalizat și îndatorat față de cetățenii care-l susțin. Astfel a proliferat ceea ce se cheamă After school cu taxă pentru cine organizează și cu comision pentru cine livrează bene­ficiari, în detri­mentul formei identice de asi­gurare a serviciilor instituite prin lege. La fel se dezvoltaseră anterior sumedenie de școli postliceale, grădinițe și, mai în urmă cu ani, universități. În toate cazurile (devenite împreună fenomen), a fost invocată ne­pu­tin­ța sistemului de a asigura organizare, funcțio­nare și finanțare și au fost răspândite vorbe „înțelepte” despre economia de piață, în care nu mai merge cu po­meni, peste toate aruncându-se „învățătura” cu valoare de generalitate cum că „statul e cel mai prost gestionar”.
Problema în aceste situații este de bani, ca parte din banii siste­mului educațional, aceia mereu invocați, numărați și iar numărați, ca să se constate de fiecare dată că sunt insuficienți, că trebuie… că investiția cea mai… Atmosfera este de fatalitate. Pare un nonsens, ceva contra vremurilor de azi, să se deschidă măcar discuția despre nece­sitatea susținerii unor instituții și forme care sunt parte a școlii, a învățării și educării, cum ar fi taberele, excursiile, programele din afara școlii, cu oameni angajați, cu dotări și amenajări montate anume ca elevii și preșcolarii să le găsească la dispoziția lor, iar părinții și profe­sorii să-i (con)ducă, să-i îndrume acolo. La nesfârșit și cu îndreptățire, sunt acuzați cei care au pus mâna pe tabere, cluburi, baze etc. Rar și mai mult pentru a salva o aparență de obiectivitate, sunt vizați cei care au permis așa ceva, semnând acte de cedare, asociere ori parteneriat, propovăduind transferul către autoritatea locală sau către organizații din societatea civilă. La nivel de sistem, Educația s-a debarasat de administrarea unităților școlare, de instituțiile pentru creșterea unor categorii de copii, de tabere și de clu­buri. Acum a venit vremea debarasărilor pe scară mică: Școala după școală, respinsă tocmai din școală, este găsită ca bună de valori­ficat în afara școlii, de către salariați ai școlii. Părinților li se spune că în școală „nu sunt condiții”, însă „are doamna… aftăru ei”; furnizarea de participanți la „aftăr” e răsplătită. În aceste condiții, reglementării care se profilează și care este bine-venită i se întrezărește un viitor cu obstacole în aplicare.
Florin ANTONESCU