Anul acesta a prilejuit celebrarea câtorva mari scriitori români: Antim Ivireanul (mort în 1716), Ion Ghica (născut în 1816), N. Iorga (n. 1871), George Bacovia și Octavian Goga (ambii născuți în 1881), George Coșbuc (născut în 1866). Direct sau indirect, deschis sau implicit, discursul aniversar a repus în discuție direcțiile literare și culturale cărora acești scriitori le-au aparținut prin natura talentului lor, prin opțiune personală, prin „spiritul veacului” sau pur și simplu prin încadrările stabilite aposteriori de istoricii și criticii literari. În chip deliberat sau spontan, comentariile asupra respec­tivilor scriitori au antrenat și un discurs teoretic asupra conceptelor implicate în apartenența acestor creatori la o orientare literară sau la alta. Simpla lectură a numelor de mai sus cheamă în minte noțiunile de tradiționalism și modernism. Cu o excepție: mitropolitul Antim, autor religios și apar­ținând, cu un termen de mult consacrat, „epocii vechi” a literaturii române; aplicarea unuia dintre cei doi termeni ar constitui, în ceea ce-l privește, o inadecvare a instrumentului critic, cel puțin dacă termenii ar fi folosiți în sensurile cu care ei au fost învestiți și consacrați în/de momentul elaborării lor, care este cel al epocii moderne. Cele două concepte, o știm cu toții, reprezintă axul și miza celor mai importante dezbateri de ideologie literară, începând cu vremea conturării lor în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și conti­nuând până astăzi, mereu sub alte chipuri, inten­sități și distribuiri de accente, ba chiar cu finalități diferite.
Există concepte literare marcate genetic de invariabilitate; de la bun început acestea par prinse într-o carcasă compactă și impenetrabilă, insen­sibilă la trecerea timpului. Bunăoară, sensul literar și artistic al termenului grecesc catarsis a rămas vreme de peste 2000 de ani același, doar sfera lui extinzându-se dincolo de tragedie, gen în legătură cu care îl folosise Aristotel; lucrurile s-au petrecut în bună măsură asemănător cu termenul de mimesis, pe care un teoretician și critic al secolului XX, Erich Auerbach, îl folosește cu sensul mai larg de reprezentare verosimilă.
Există însă și concepte care sunt mai puțin strict definite încă de la origine; mult mai vagi, fluide sau chiar friabile. Din această cate­gorie fac parte cele două evocate în primul paragraf. Născute prin opoziție radicală, tradiționalismul și modernismul ajung, tocmai din cauza (sau datorită?!) slabei lor determinări terminologice, să fie înțelese, uneori, 1) împotriva voinței doctrinare și polemice a celui care face clasificarea sau 2) pur și simplu prin natura creației artistice, care nu se supune fără ambiguități ori rest taxinomiei, drept complementare și pe alocuri chiar ca entități ce se suprapun. Exem­plele sunt clasice: pentru primul caz, E. Lovinescu; pentru al doilea: G. Călinescu, în prestigioasele lor istorii ale literaturii, altmin­teri generatoare de canon. În ceea ce privește modernismul, cercetări recente, precum cele întreprinse într-un cadru academic de Teodora Dumitru și Antonio Patraș, identifică inconsecvențele, contradicțiile și eclectismul conceptual ale chiar părintelui și totodată promotorului său celui mai celebru, E. Lovinescu. Nu insistăm, chestiunea – care nu este atât specioasă, cât specială – presupune un alt spațiu.
Dincolo de slaba lor determinare originară, aceste concepte s-au dovedit fluide și mai ales nerezistente la alteritate (și la… alterare) atunci când s-au confruntat cu ideologiile politice și culturale, mai ales cu cele de tip totalitar sau, în orice caz, extremist. În spațiul românesc, la care ne referim aici, este vorba în primul rând (e vorba de o prioritate cronologică) de extrema dreaptă interbelică: exacerbare a tradiționalismului, interpretare a lui restrictivă (v. orto­doxismul), izolaționistă și în sensul a ceea ce Maiorescu numise „megalografie națională”; iar corelativ, vituperare și excludere a modernismului. Cronologic în al doilea rând, dar cu consecințe pe termen mult mai lung și mult mai serios simțite, este vorba de destinul celor două concepte de-a lungul perioadei de totalitarism comunist. De-a dreptul nimicitori au fost anii „obsedantului deceniu” (rezistenta sintagmă a lui Marin Preda), care în realitate au fost ai unui trilustru, dacă-i putem spune așa, delimitat cu oarecare aproximație de anii 1948 și 1963, când și tradiționalismul, și modernismul au fost violent excomunicate, și încă cu grele consecințe administrative asupra „purtătorilor” lor ideologici și artistici aflați încă în viață și cu arderea sau interzicerea cărților celor dispăruți. Pe urmă, în mai puțin de un deceniu de relativ „dezgheț” ideologic a fost posibilă elaborarea unor judecăți de existență și de valoare pertinente – cu toate că nici acum duse până la capăt – și mai ales „reabilitarea” celor două concepte și în bună măsură a literaturii scrise sub zodia lor. Procesul acesta a continuat și după „tezele din iulie” 1971, de către scriitorii și criticii afiliați orientării estetice, uneori cu notabile acte de curaj în exprimarea adevărului referitor atât la modernism, cât și la tradiționa­lism. Concomitent, linia oficială, aceea a naționalismului ceaușist, a reluat sub prerogativele teoretice și polemice ale doctrinei „proto­croniste” exacerbarea unui tradiționalism exclusivist, xenofob și antieuropean. După 1989, în condițiile libertății de gândire și de exprimare, se revine la climatul dezbaterilor normale din interbelic. Însă ajunși aici, sunt necesare câteva noi disocieri ce rezultă dintr-o nouă privire în timp. Cazul mai elocvent din acest punct de vedere este acela al tradiționalismului.
Dacă la începuturile lor discuțiile asupra conceptului urmăresc descoperirea unei tradiții naționale și (a)creditarea ei în primul rând ca sursă pentru scriitorii români, treptat își face tot mai mult loc ideea aducerii acestei literaturi de inspirație națională sub ochii și conside­rația străinătății și a impunerii ei ca specifică în concertul literaturilor europene (este drumul de la Maiorescu și Junimea la Ibrăileanu și cercul „Vieții românești”). Tradiționalismul interbelic lărgește conținutul și sensul tradiției, cu accent pe tradiția spirituală (v. Nichifor Crainic și cercul „Gândirii”). Din metabolismul acesteia cu marea cultură universală trebuia să rezulte un puternic stat cultural la gurile Dunării (v. dezideratele pledoariei lui Mircea Eliade și a celorlalți „generaționiști”). Cât despre lunga etapă totalitară comunistă, lupta s-a dat pentru supraviețuire: atât a ideii de tradiție, cu sensul ei adevărat, nu cu cel național-comunist, cât și a celei de modernitate.
Care este situația după decembrie 1989? Mutația esențială față de epocile anterioare stă în faptul că acum principala provocare a tradiționalismului românesc – în formele în care el se mai manifestă astăzi și care ar merita o discuție aparte – este reprezentată de procesul globalizării. Accentul cade de data aceasta pe apărarea și păstrarea identității culturale naționale. Procesul globalizării fiind ireversibil, soluția nu stă nici în sfidarea lui prin întoarcerea bățoasă a spatelui (sindromul Cațavencu: „Nu voi să știu, stimabile, de Europa d-tale, eu voi să știu de România mea, și numai de România…”) și nici în anularea de sine (sindromul Coana Chirița, eventual anglofonizat și, desigur, ridicat la putere), ci în găsirea strategiilor celor mai adecvate pentru integrarea culturală – cu păstrarea identității naționale.
Cum s-a schimbat optica noastră asupra scriitorilor sărbătoriți sau comemorați în 2016 pe care i-am amintit la începutul tabletei de față, și cu deosebire asupra lui Goga și Coșbuc, ar fi tema unui alt articol.
Prof. univ. dr. Nicolae MECU