Învățământul este un domeniu care se potrivește de minune unei tendințe de la noi (deloc specifice ultimilor ani, ci perpetuate dinspre „lumea bună” a mijlocului de secol nouăsprezece) de generalizare cu voluptate și certitudine a unor simple constatări locale și experiențe personale, mai ales negative, reduse la diagnostice și sentințe. În actualitatea cotidiană sunt cele potrivit cărora, cică, „școala nu te-nvață nimic folositor pentru viață”, „universitățile scot șomeri cu diplomă”, „manualele și lecțiile predate de profesori sunt catastrofale pentru că au numai teorie-n ele și nu te-nvață nimic practic”, „școlile nu au niciun merit în performanțele olimpicilor”, „tinerii nu știu să se exprime pentru că nu citesc”, „școlile noastre nu îndeplinesc condițiile minime de salubritate”, „absolvenții de liceu nu sunt în stare să treacă bacalaureatul și formează generații pierdute” etc. Una dintre vorbele repetate insistent, fără vreo îndoială c-o fi, că n-o fi așa, este și aceea cum că „lumea nici să nu audă de școala profesională”, aici intrând, fără nuanțări, elevi, părinți, profesori. Altfel zis, eșecul școlii profesionale este implacabil, iar sentința – în ceea ce-i privește pe cei care totuși merg acolo – este dată.
De fapt, nu e așa. Statistica este cea mai bună dovadă a faptului că sunt foarte mulți care nu fug de învățământul profesional și cărora nu le este rușine să-l ur­me­ze. Nu s-a consumat decât prima etapă de în­scriere și s-au strâns 26.003 opțiuni, depuse, conform metodologiei vala­bile din acest an, direct pentru învă­ță­mântul profesional, ignorân­du-se deci ofer­ta liceului. Totalul în sine nu spune mare lucru. Relevantă poate fi raportarea la cerința me­diului economic, știut fiind că locuri la astfel de formă nu există decât în măsura în care angajatorii le cer. Or, deja într-o regiune de dezvoltare economico-socială, Sud Muntenia, cererea depășește oferta din primul tur: 2.997 de candidați pentru 2.912 locuri (102,92%). Se poate face chiar un clasament al concurenței la învățământul profesional, de neimaginat nu mai departe decât anul trecut pe vremea asta: regiunea Nord-Est – 97,13%, regiunea Sud-Est – 89,27%, regiunea Nord-Vest – 86,04%, regiunea Centru – 82,91%, regiunea Vest – 77,29%, regiunea Sud-Vest Oltenia – 76,47%, regiunea București-Ilfov – 72,06%. E ceva ca în cel mai rău caz să rămână neocupate cam un sfert dintre locuri, și asta numai după un tur din trei de opțiuni. Ce nu constituie o surpriză este aria de cuprindere a solicitărilor. Calificările cu cea mai mare aglo­merare sunt cele solicitate parcă dintotdeauna: me­canic auto, ospătar, vânzător în unități de alimentație, bucătar, frizer-coafor-manichiurist-pedichiurist.
Dincolo de cifrele care contrazic sentințele prefabricate, discutabil rămâne modul de prezentare a ofertei învățământului profesional, prin ceea ce de la o vreme se cheamă conștientizare, iar anterior s-a chemat convingere, atragere și altele, cu același aer propagandist-speculativ-manipulatoriu, preferat expunerii realiste. Nimic de zis, învățământului profesional i s-a făcut o prezentare asiduă, cel puțin în anul școlar actual. Numai că pledoaria pentru această formă de învățământ a fost și este dominată de un aer generalizat, în care se amestecă pudoare, vinovăție și complexare. Aproape fără excepție, programele, proiectele, dezba­te­rile, promovările, prezentările și câte alte asemenea forme de adresare către absolvenții de opt clase or mai fi conțin – și s-a văzut în acest an școlar – ca dominantă sublinierea unor aspecte colaterale ținând de formal și procedural, nu de conținutul și scopul pregătirii profesionale ca atare. Aproape în totalitatea situațiilor vizând câștigarea aderenței la loc de frunte între argumentele invocate apar acelea potrivit cărora învățământul profesional este astfel structurat încât din el se poate ieși oricând, așa că la liceu și spre facultate accesul este deschis. Ideea indusă astfel și dezbătută ca atare este de provizorat, de acceptare doar pe moment a unei stări din care evadarea este garantată, chiar indicată ca soluție înaintea opțiunii. De asemenea, o bună parte a discuțiilor vizând atragerea spre învățământul profesional a fost ocupată, în faza propagan­distică, de consolarea în sensul că și omul care merge „la meserie” poate sta în rând cu „intelectualii”, că și meseriașul poate fi „domn”, ca și cum, în mod normal, condiția atribuită „domnilor” ar fi incompatibilă cu statutul de meseriaș. Or, ce serviciu poate fi adus formei de învățământ ca atare și celor care ar trebui atrași către ea atunci când explicate do­mi­nant sunt modalitățile de acceptare a unei condiții arătate insistent ca provizorie și de scăpare la o adică?! „Nu e nicio rușine să mergi la profesională și poți foarte bine și tu să dai la facultate dacă faci liceul” sunt vorbe cu un sens jignitor direct la adresa celui căruia îi sunt transmise, ca și, implicit, la adresa celor cuprinși deja în domeniu și de care potențialul candidat este învățat înainte de orice cum să se detașeze.
Pe aceeași linie a tratării anapoda a celor considerați de convins că este bine să meargă la meserie pot fi înscrise și dialogurile aranjate cu diverse persoane publice, notorietatea și priza acestora în sens populist fiind găsite drept generatoare de atracție către învățământul profesional. Rezultatele au fost, în cele mai bune cazuri, hilare. De pildă, cineva pus să convingă un auditoriu de onestitatea opțiunii pentru învățământul profesional și a calității de meseriaș nu a putut să ilustreze tangența sa cu meseriile decât reiterând involuntar o experiență livrescă, a tatălui por­nit în căutarea unui croitor pentru un tip special de haină care-i trebuia fiului, din povestirea „În pădure toate-s bune, numai croitorii sunt proști”, de Octav Pancu-Iași.
Dincolo de toate acestea, despre meserie, meseriași, învățământ profesional ar trebui să se vorbească fără complexe de inferioritate, și nu ca despre un domeniu în legătură cu care primul lucru de aflat să fie cum să fugi de acolo. Principalele argumente de atragere ar trebui să le reprezinte modul în care învățământul profesional poate deschide o cale, poate asigura un rost în viață.
 
Florin ANTONESCU