Istoria este folositoare în sensul că arta și muzica, poezia și florile, religia și filosofia sunt utile.
Fără ele, viața ar fi mai săracă și mai amară; fără ele, am fi privați de unele dintre acele experiențe intelectuale și morale care dau sens și bogăție vieții.
Cu siguranță că nu este un accident că studiul istoriei a fost preocuparea multor minți dintre cele mai nobile, din fiecare generație.
(Henry Steele Commager)
M-am gândit mult când am așternut pe hârtie aceste gânduri. M-am gândit așa cum se gândesc de peste 20 de ani mulți, foarte mulți profesori de istorie din România, și anume CE SE ÎNTÂMPLĂ CU ISTORIA CA OBIECT DE STUDIU ÎN ȘCOALA ROMÂNEASCĂ? Și în subsidiar întrebările curg… Mai avem nevoie de istorie la școală? Dispare istoria ca obiect de studiu din școala românească? Se unește cu geografia? Devine o anexă a științelor socioumane? Se reduce numărul disciplinelor de studiu?
Va domina curriculumul la decizia școlii disciplinele din trunchiul comun, așa cum se aude? Mai avem oare nevoie de valori naționale și de ceea ce astăzi definim, ca să nu zic batjocorim, identitatea națională a românilor?
Nu mai departe de acum două zile am asistat la o prezentare a unor concluzii pe marginea dezba­terilor care au avut loc recent pe marginea Planurilor-Cadru pentru clasele V-VIII. Un onorabil vorbitor, fost membru cu mulți ani în urmă al personalului de îndrumare și control la nivelul municipiului București, a declarat tare și răspicat: „…ia mai lăsați-mă pe mine cu chestiile astea de copiii… cu țărișoara mea, cu identitatea națională… acestea sunt bancuri”.
Această atitudine m-a decis, în plus, să scriu rândurile de mai jos…
După evenimentele din 1989 și cu precădere după 1995-1996 s-a manifestat și continuă să se manifeste o criză a predării istoriei în școală în Europa, dar și în România. În cazul României, aceasta a luat forma scăderii rapide a numărului de ore alocat istoriei ca obiect de studiu în școală. Concomitent, istoria a constituit obiectul unui atac din ce în ce mai insistent al politicului – să nu uităm celebrul scandal al manualelor de istorie din 1999. Aceasta s-a datorat, în principal, lipsei în ultimele două decenii și ceva a unei discuții sistematice privind rolul și locul istoriei în școala românească după 1989, respectiv a ceea ce înseamnă patriotis­mul în România contemporană. Nu în ultimă instanță, s-a manifestat adversitatea tot mai deschisă a mass-mediei din România, în condițiile în care s-a împământenit tot mai mult ideea conform căreia oricine și oricum este îndreptățit să își poată spune cuvântul în domeniul predării istoriei.
Practic, ne aflăm în situația în care România a subscris și a susținut oficial unele documente europene privind locul și rolul istoriei în școală, și anume: 1. Recomandarea 1283/1996 privind istoria și învățarea istoriei în Europa, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, și
2. Recomandarea 15/2001 privind predarea istoriei în Europa secolului XXI, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Marea problemă este cum se respectă și cum se aplică aceste docu­mente europene în România.
Mulți s-au întrebat și poate încă se întreabă ce este cu atâta zarvă privind numărul de ore la istorie. Răspunsul poate veni din două părți.
a. Continuăm să ne lamentăm în legătură cu încărcătura mare de conținut a curriculumului școlar, de rezultatele deseori slabe la testările internaționale. Desigur că una dintre cauze este și numărul mic de ore alocate disciplinelor cu un rol decisiv în conturarea personalității tânărului și, în principal, pentru istorie.
b. România, membru al Uniunii Europene din anul 2007, este singurul stat membru, conform statisticilor publicate de către Consiliul Europei, rețeaua EURYDICE, Asociația Europeană a Profesorilor de Istorie – EUROCLIO, în care elevii învață în medie o oră de istorie pe săptămână, în timp ce în celelalte state membre UE în Planurile-Cadru sunt prevăzute între 2 și 4 ore la istorie.
Tabel privind numărul de ore
de istorie în statele europene
Albania – 2 ore
Austria – 2-3 ore Studii sociale
Bulgaria – 3 ore
Belarus – 3 ore
Belgia – 2-3 ore
Cehia – 3 ore
Danemarca – 2 ore istorie Discipline socio-umane
Estonia – 3 ore Germania (landuri) – 3 ore
Irlanda – 2 ore
Islanda – 2-3 ore Istorie, studii sociale
Finlanda – 2 ore Studii sociale
Franța – 3-5 ore Istorie și geografie
Grecia – 2-3 ore
Letonia – 2 ore
Lituania – 2 ore
Macedonia FYROM – 2 ore
Marea Britanie – 3-4 ore
Olanda – 3 ore
Polonia – 3 ore Istorie, Științe sociale
Rusia – 2-4 ore
Slovacia – 2 ore
Turcia – 2-3 ore
Ucraina – 3 ore
Ungaria – 3-4 ore
Recent, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice din România a lansat în dezbatere trei variante ale Planurilor-Cadru pentru clasele V-VIII. La un moment în care școala românească resimte realmente din plin necesitatea înnoirii, ca să nu zic a transformării radicale a paradigmei educaționale – DA, o spun clar și răspicat, este foarte clar că este nevoie de o nouă paradigmă educațională, se propune un Plan-Cadru în care elementele fundamentale care pot contribui în școală la făurirea identității naționale sunt afectate grav – limba română, istoria și limba latină pierd ore. Concret, la disciplina istorie, de la 1-2 ore în vechile Planuri-Cadru se ajunge la 0-1 ore în actualele propuneri.
Dezbaterea noilor Planuri-Cadru pentru învățământul gimnazial are loc, în condițiile în care, începând cu precădere după anul 2000, în România se manifestă o criză profundă de identitate națională, care se repercutează asupra sistemului de valori la care tinerii se raportează. Nu ne mai cunoaștem trecutul și nu ne mai promovăm valorile, elevii noștri nu mai știu mai nimic despre trecutul țării, habar nu au despre semnificația unor date fundamentale sau nu știu unde să îi plaseze pe mulți dintre cei care au marcat decisiv istoria națională.
Aș putea fi acuzat de faptul că sunt de modă veche, că nu înțeleg trendul actual, că mai vorbesc încă de patriotismul etichetat drept desuet și perimat și de identitate națională la un moment în care România este membră a Uniunii Europene, unde se promovează identitatea și cetățenia europeană. Or, mottoul Uniunii Europene – aflată de câteva luni bune într-un moment critic al existenței sale – este UNITATE ÎN DIVERSITATE. Nimeni de la Bruxelles sau Strasbourg nu cere anularea identității naționale a statelor membre.
Oare nu mai trebuie ca elevii noștri să știe despre specificul național al poporului român, de interrelațiile stabilite între acesta și popoarele Europei? Oare tânărul de mâine trebuie să fie neapărat din ce în ce mai slab pregătit, lipsit de cele mai simple elemente de identitate națională, la care să se raporteze – adică istoria și limba neamului din care face parte?
În ciuda apelurilor insistente adresate în ultimii 25 de ani de către Academia Română, facultățile de istorie ale Universităților din București, Iași, Cluj-Napoca, asociațiile profesionale ale cadrelor didactice de specialitate – Societatea de Științe Istorice din România și Asociația Profesorilor de Istorie din România APIR Clio, sindicate, organizații nonguvernamentale etc., noile Planuri-Cadru propuse pentru învățământul gimnazial continuă marginalizarea istoriei ca disciplină de studiu în școală, care a devenit o permanență a ultimului sfert de veac prin scăderea drastică a numărului de ore aferent acestei discipline. Istoria, alături de limba și literatura română și limba latină, contribuie în mod decisiv la menținerea ființei unei națiuni care a viețuit pe aceste meleaguri din vremuri străvechi. În schimb, se prevede intro­ducerea masivă de discipline socioumane pentru toate clasele din cursul gimnazial. Menționăm că în învățământul gimnazial profesorii de istorie reprezintă majoritatea covârșitoare a cadrelor didactice care predau, de exemplu, disciplina cultura civică.
Dacă vrem o schimbare și o înnoire reală în învățământul românesc, aceasta nu trebuie realizată prin decapitarea sau defavorizarea unor obiecte de studiu, ci adoptarea de măsuri care să țină seama de:
• Specificul cultural național românesc;
• Profilul dascălului român și nevoile sale reale de formare profesională;
• Deschiderea către inter- și transdisciplinaritate prin formarea de valori și atitudini;
• Menținerea, eficientizarea și simplificarea sistemului educațional românesc bazat pe competențele din cadrul european de referință;
• Realizarea curriculumului cu participarea strict nemijlocită a dascălilor de la catedră, care sunt cei mai buni cunoscători ai realității cotidiene educaționale.
În rest, e greu, dar încă, încă sper din tot sufletul să auzim doar de bine, redând istoriei locul cuvenit în curriculumul școlar din România.
 
Prof. Mihai MANEA, Președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România