Ce ne facem când vine peste noi inspecția școlară? Și ce mai este ea azi? Ultimul model de Fișă de Observație elaborat de MECS, care ne dă o idee, datează din 2011 și are câteva domenii de evaluare: planificarea și proiectarea activității didactice, desfășurarea activității didactice; atitudinea față de învățare, competențele dobândite de elevi, mediul educațional, autoevaluarea. La prima vedere totul pare a fi în ordine, profesorul nu ar trebui să fie stresat când se anunță inspecția școlară. Sigur, ai putea să te întrebi la ce se referă „competențele dobândite de elevi”; la competențele în general la disciplina X sau la competențele dobândite la o oră anume? Ultima variantă fiind evident o enormitate; o competență nu se realizează în 50 de minute, ea fiind, cum se știe, finalul unui proces cognitiv la care contribuie mulți alți factori, în care interiorizarea învățării joacă un rol esențial. Altceva ar fi poate mai interesant de văzut în finalul unei lecții, dacă de exemplu elevii și-au însușit un număr de concepte operaționale/limbajul intrinsec disciplinei sau dacă relaționarea dintre noile cunoștințe și cele vechi e observabilă ca proces.
Dar să nu ne formalizăm mai mult decât trebuie, fiindcă aici opiniile pot fi diverse. O Fișă de Observație e doar… o fișă de observație și ceea ce contează este în fond surprinderea esențialului. Iar observații privind calitatea și diversitatea strategiilor didactice, adecvarea la realitatea clasei, tratarea diferențiată a elevilor în forme specifice, particularități ale conducerii activității didactice sau tipologiile de evaluare folosite sunt în fond aspecte pe care inspectorul le evaluează și le discută cu cel inspectat.
Am în față trei fișe de observație realizate din inspectarea/evaluarea activității didactice a unui profesor de biologie dintr-un colegiu bucureștean. Ceea ce m-a surprins la prima lectură a fost cantitatea impresionantă de observații negative. Aș spune chiar că aproape toate observațiile se înscriu în aceste registru al „desființării” orelor celui în cauză. Cele mai multe dintre ele par a fi observații de fond și privesc proiectarea didactică, planifi­carea materiei, folosirea manualului, comunicarea cu elevii etc. Se consemnează de pildă că „Fișele de lucru și cele de evaluare nu sunt elaborate corespunzător obiectivelor vizate în lecție, nu au sarcini clare, concise, sunt supraîncărcate, abundă în imagini și nu pot fi rezolvate în timpul precizat de profesor”. De fapt, ce se poate înțelege dintr-o asemenea formulare: că profesorul a realizat totuși pentru lecție „fișe de lucru” și „fișe de evaluare”, dar că efortul făcut s-a întors împotriva lui, neștiind să le „managerieze” cum trebuie. Rezultatul? Cei care realizează Fișa de Observație a lecției nu iden­tifică decât aspectele discutabile ale acestora, folosirea lor părând a fi de la sine înțeleasă în acea lecție. Sau, reformulând, folosirea unor asemenea „fișe” a devenit un fel obligativitate „națională” , de „datorie profesională și civică”. Pe de altă parte, este posibil ca observațiile făcute să fie corecte, dar prima și cea mai importantă observație ar fi fost aceea de a sublinia faptul că profesorul folosește o asemenea modalitate modernă în lecție, după care ar fi putut urma un „dar” și apoi tot „tacâmul cu critici”.

Ceva mai jos citim că „strategiile didactice nu se remarcă prin elemente de creativitate și prin diversitate. Metodele, formele de organizare a activității, mijloacele didactice folosite au fost cele clasice, nu au vizat aspecte de didactică modernă. Clasice-clasice, dar ele au avut eficiență?!… Nu ni se spune… De altfel, dacă parcurgem în totalitate înscrisurile din Fișă, reținem totuși că cel inspectat a folosit ca metode conversația euristică, prelegerea, demonstrația, iar mijloacele didactice, în ciuda faptului că „nu au fost diversificate”, au inclus „doar calculatorul, videoproiectorul și softul educațional aferent, activitățile realizate fiind destul de monotone” (…). Și atunci mijloacele au fost diversificate sau nu?… Mai departe aflăm că: nu s-a făcut apel la predarea diferențiată (aici mărturisim că ne-a cam scăpat sensul conceptului „predare diferențiată”, noi știam că pot fi organi­zate activități de învățare diferențiate cu elevii în anumite momente ale lecției, dar în sfârșit!).
Micile contrarietățile nu se opresc însă aici, fiindcă aflăm că: „Domnul profesor nu a acordat atenție deosebită raportului optim dintre infor­mativ și formativ (care-o fi acela?!…), nefiind preocupat pentru realizarea feedbackului educa­tor-educat”. Să înțelegem de aici că raportul optim informativ-formativ ar avea legătură cu… feedbackul educator-educat?!…
Fișa conține, așadar, numeroase observații, toate de natură negativă, menite a genera în cele din urmă calificativul „Satisfăcător”. Ni se spune, de exemplu, că, în cazul profesorului inspectat, „conducerea și realizarea procesului instructiv-educativ nu sunt concepute ca acte de comuni­care”(?!…) și că „elevii nu sunt motivați pentru studiul disciplinei biologiei”, dar aproape imediat, că elevii „dovedesc responsabilitate în raport cu rezolvarea sarcinilor de lucru (din clasă și a te­me­lor pentru acasă). Prin urmare, înțeleagă cine ce poate!

Și mai departe, cam în același registru: „Relațiile de colaborare profesor-elev și elev-elev sunt doar punctuale, nu reprezintă o practică curentă”, iar „Din observațiile făcute pe parcursul lecției, dar și la finalul acesteia, nu reiese progresul școlar” (Cum se știe, sloganul predării-învățării-evaluării este ceva de genul: „Nicio lecție fără progres școlar!”).
~n sfârșit, o ultimă constatare: „Nu s-au folosit resursele materiale variate de care dispune labora­torul și nici auxiliare curriculare care să faciliteze înțelegerea noțiunilor de către elevi. Auxiliarele curriculare utilizate la lecție nu sunt avizate, depă­șesc cadrul programei școlare, având conținuturi cu un grad sporit de dificultate, ce nu sunt adec­vate particularităților individuale și de grup”. Asta în ciuda faptului că un element de reproș a fost nefolosirea manualului!…
Este probabil ca fișele de observație să conțină o mulțime de constatări corecte. Ceea ce surprinde neplăcut însă, indiferent de realitatea constatată, este mai întâi limbajul. Este un limbaj care rămâne predominant axiomatic, neargumentat. În al doilea rând, surprinde, așa cum spuneam, faptul că toate/sau aproape toate enunțurile sunt construite cu verbe la negativ. Se adaugă, un alt lucru care sare vădit în ochi, absența unor observații sub­su­mate proiectării didactice și care privesc pașii urmați de profesor în desfășurarea lecției. De fapt, din lectura fișelor nimeni nu poate înțelege care a fost structura didactică a lecției. În rest, avem în față o sumedenie de constatări/aprecieri, realizate într-un limbaj repetitiv uneori, mimetic alteori. Se creează astfel senzația instaurării unui limbaj standard, din care lipsesc însă tocmai discrimi­nările rezultate din alternanța corect/incorect.
Rândurile de față nu vor să spună că vina aparține neapărat celor care au realizat aceste „Fișe de observație”, deși nici aici lucrurile nu par a fi în ordine. Dar, în bună măsură, cei în cauză s-au conformat unui „Pat al lui Procust” ministerial din 2011. În același timp însă, nu cred că cineva își imaginează că inspecția școlară în care un profesor poate primi „Satisfăcător”, precum în cazul de față, poate avea cu adevărat efect dacă nu se reușește evidențierea punctele de sprijin, referențialitatea minimă pozitivă prin care actul didactic poate fi ameliorat.
Una peste alta, este vorba în cele din urmă de modul în care se manageriază inspecția școlară. ~n acest context, mi se pare că e absolut necesar ca cel care se angajează într-un asemenea demers să aibă conștiința că acțiunea sa trebuie să fie acompaniată de un minimum optimism. Or, pornind tocmai de aici, inspectorul școlar nu poate fi doar autorul unui text constatativ pur și simplu, în care cuvântul „NU” descrie o situație cu aspect dramatic, ci și „autorul” unei realități didactice posibil a fi ameliorate.
Adrian COSTACHE