Interviu Șerban Foarță: „Mentalitatea noastră e un melanj de modernism superficial cu unele reminiscențe dintr-un imemorial paleolitic“

Până atunci, clămpănisem, ani de zile, la clavir…

Interviu Șerban Foarță: „Mentalitatea noastră  e un melanj de modernism superficial cu unele reminiscențe dintr-un imemorial paleolitic“

Stimate domnule Șerban Foarță, când ați început să scrieți? Când v-ați dorit să fiți scriitor?

Am început să scriu târziu, între 14 și 15 ani, fără să-mi doresc cu dinadinsul să ajung vreodată scriitor – cu toate că-mi procurasem o beretă, à la Arghezi, care, purtată-n casă, avea virtuțile unei Tarnkappe: te făcea, se pare, invizibil în timp ce scriai versuri. Căci scrisul mă făcea să mă jenez… Până atunci, studiasem pianul; iar dacă termenul e cam pompos, să-l dregem după cum urmează: clămpănisem, ani de zile, la clavir. (Mai clămpănesc și azi, nu-i vorbă.)

De pe la 16 ani încolo, critica literară m-a pasionat mai mult decât literatura

Cum s-a născut pasiunea scrisului? Ce rol au avut școala, lecturile, cărțile și autorii în cristalizarea ei?

Cum, oare, s-a născut pasiunea asta, nu mi-e nici mie foarte clar (mai puțin faptul că țineam, cu obstinație, să devin, largo sensu, un artist). Firește, cărți, lecturi și școală și-au avut rolul lor într-asta, dar unul nu covârșitor. Patima cititului n-am prea avut-o, în afara unor cărți de aventuri, din cauza cărora întârziam la mesele de prânz, – care, după bunică-mea, ca să înceapă, trebuiau să aibă un cvorum anumit: eram, de obicei, 8 (opt) la masă. (Acum, ar fi să fim 8 – 7, adică eu, eu singur, fără ceilalți.) Să revenim la ale noastre: cred că lectura nu m-a pasionat, și din cauză că nu puține cărți mi-au fost citite de către, nu o dată, alții: de bunica-mi dinspre mamă și alte doamne binevoitoare (Quo vadis, bu­năoară) – din franceză, într-o ediție Art nouveau, somptuoasă, din care-mi tălmăcea proprietăreasa profesorului meu de pian, înaintea orei sau, câteodată, după. (De-ai fi întrebat-o,-n iunie ’51, „Unde ai de gând să-ți faci concediul, Doamnă?“, n-ar fi știut să-ți spună „La Ciulnița, pe Bărăgan, în aer liber.“) ­Într-un cuvânt, literatura, pentru mine, va fi ținut, mult timp, de genul strict oral… De fapt, nici să citesc nu știam, încă. Apoi, de pe la 16 ani încolo, critica literară m-a pasionat mai mult decât literatura, din tendința, poate, de-a fi altfel (dar și dintr-o abilă stratagemă: cărțile sunt, acolo, rezumate, ceea ce face ­cvasi-inutilă, de obicei, lectura lor). Craii de Curtea-Veche a fost, însă, adevăratu-mi coup de foudre (și mai este).

Interviu Șerban Foarță: „Mentalitatea noastră  e un melanj de modernism superficial cu unele reminiscențe dintr-un imemorial paleolitic“

Sunt oscilant în privința calificativelor pe care mi le atribui singur

Sunteți unul dintre cei mai importanți poeți contemporani, recunoscut ca atare, prezent în manuale, studiat în liceu și în universități, un spectaculos și greu de clasificat ­scriitor român. Simpleroze, Șalul, eșarpele Isadorei/Șalul e șarpele Isadorei, Holorime, Afinități selective, Afinități efective, titluri emblematice, alături de multe altele, ale unui autor unic… Poet, prozator, eseist, traducător.
O operă prodigioasă, un univers ideatic și estetic… Cum v-ați defini ca scriitor?

La unele elogii aș răspunde – ca știți dvs. cine – prin „Tu dicis!“. Cât despre o definiție a mea, ca scriitor, ce să vă spun? Sunt oscilant în privința calificativelor pe care mi le atribui singur. Nu o dată, e ca în Arghezi: „Să vrei pân’ la mie, să poți pân’ la șase“. E limpede, altminteri, că piatra de poticnire a criticii de orice fel rămâne judecata de valoare – fie că ți-o conferă alții, fie că te autoevaluezi. Contradictorii sunt, de altfel, și verdictele cutăror critici literari. Paradoxală, dar aproape justă, părea,-n privința mea, aceasta: pe vremea când urarea florăresei era, în capitala României (care nu mai era, de mult, Micul Paris), dacă luai masa,-n compania unei dame sau demoazele: „Să-ți trăiască franțuzoaica!“, un critic, cred că transilvan, mă definise drept „un autor francez de limbă moldo-vlahă“. (Criticul avea să se strămute, după o lună, două, în – ce să vezi? – Parisul Franței.)

Eram, de fapt, un (ante)parnasian, fascinat, ca Théophile Gautier, de „smalțuri și camee“

Ce modele estetice ați avut la început? Cu ce autori români și străini aveți afinități literare?

De unul singur, nu prin alții (profesori, eventual colegi), aveam să-i descopăr pe Macedonski și Bacovia. Astfel încât, făcând abstracție de un pastel dintâi catastrofal (deoarece n-aveam habar de prozodie), poezia-mi primă demnă, cât de cât, de acest nume avea să fie un rondel în care autorul suferea de pluvialită și au­tumnoză: „Ploi de toamnă, triste, reci,/ Cerul plumburiu sloboade,/ Apa în burlane cade/ monoton, sunete seci.// Zidurile vechi le roade,/ Tot va roade ea în veci;/ Ploi de toamnă, triste, reci/ Cerul plumburiu sloboade…“ (Ultima strofă, am uitat-o.) După cum vedeți și dvs., cele cinci versuri incipiente sunt descriptive și atât: onorabile, așa-zicând. Al șaselea nu scapă, însă, de pacostea cogitațiunii, specifică adolescenței, de unde meditabund-filozofardul „Tot va roade ea în veci“! Să trecem… În privința exercițiului prozodic, trebuie spus că,-n acea vreme a poeziilor „pe linie“, o minimă șansă (falsă, în fond, adică o capcană) va fi fost un oarecare formalism. Eram, de fapt, un (ante)parnasian, fascinat, ca Théophile Gautier, de „smalțuri și camee“. Turn/ nocturn/ de alabastru e incipitul unui poem, în trepte, pe care l-am conceput fără să-l termin. (Habar n-aveam, în rest, de caligrame.)

N-am mai ținut cont decât silit de lecturile obligatorii

Care sunt cele mai importante întâlniri spirituale și culturale, revelatorii pentru parcursul dvs. literar?

De pe la 14 ani încolo, n-am mai ținut cont decât silit, de lecturile obligatorii. Poate greșeam, dar unii autori mi se pă­­reau de-a binelea anoști (ca să nu-i mai amintesc, aici, pe ditamai oportuniștii absoluți). Nu-i mai pomenesc în conti­nuare, ca să nu dau un prost exemplu alumni­lor mai silitori ca mine… Cât ­despre „întâlnirile revelatorii“, mi-ar trebui trei-patru pagini să le înșir pe toate. În câteva ore,-n București, prin ’70, mă pu­team vedea cu Turcea, la Tic-Tac, cu Ma­zilescu, la Albina, cu Leonid Dimov, la Casa Scriitorilor sau, dacă nu, la Casa… Scriitorului (!), cu, spre miezul nopții, mateinul domn Tașcu Gheorghiu, la, mai cu seamă, Lido… În ceea ce-l privește pe Nichita, am improvizat, la cererea lui, la pian, la noi acasă, eu la acute, el la grave, un „transfer de sentimente, cu gândul la Bacovia“.

Interviu Șerban Foarță: „Mentalitatea noastră  e un melanj de modernism superficial cu unele reminiscențe dintr-un imemorial paleolitic“

„De nobis ipsis silemus“!

Ingeniozitatea tehnică, practicată la un nivel unic în literatura română, complexitatea și profunzimea sensurilor ca într-o reflexie de oglinzi paralele, poezia ca joc și spectacol, jocul inteligent al ideilor și cuvintelor, literatura ca exercițiu superior al creativității și imaginației, pendularea între baroc și avangardă, spiritul inovator, avangardist al creației sunt câteva mărci ale scriiturii lui Șerban Foarță. Am vrea să știm însă și ce ne poate spune autorul despre sine însuși…

Ați cam spus-o dvs. înșivă, stimate domnule Sorin Ivan. În paranteză fie spus, nu mă sustrag de la mai nici o întrebare. Pe unele le pun, însă, între bare […], căci, când este cazul, „de nobis ipsis silemus“!

S-a stat (și, in extremis, s-a murit) în lagăre și pușcării, pentru o carte

Înainte de ’89, cartea, lectura erau un mod de supraviețuire și de rezistență, o formă de libertate și evaziune dintr-o lume îngrădită, limitată de constrângeri politice și ideologice. Azi, lectura parcurge un declin continuu, mai ales în rândul tinerilor. De ce se întâmplă acest fenomen?

Când funcționa din plin cenzura, cartea era mai căutată decât azi?! Firește, bunul prohibit e mai gustos, întotdeauna (începând cu cel paradisiac), decât acela liber de orice interdicție… S-a stat (și, in extremis, s-a murit), în lagăre și pușcării, pentru o carte.

Ar trebui să reproducem cât mai „citeț“, în ocurență, Bibliotecarul lui Giuseppe Arcimboldo

Cât de importantă este cartea în formarea spirituală a ființei umane? Cartea în sensul de lectură, dar și de știință de carte… Cartea care conduce la știința de carte… Știința de carte care determină dragostea de carte… Ce rol joacă sau ar trebui să joace lectura în existența noastră?

Ar trebui să reproducem cât mai „citeț“, în ocurență, Bibliotecarul lui Giuseppe Arcimboldo, personaj (pre)fa­­bricat din cărți, din pagini și coperte su­prapuse, care-i alcătuie substanța proprie, – tot astfel cum, pentru un Valéry, leul constă din miei asimilați.

Interviu Șerban Foarță: „Mentalitatea noastră  e un melanj de modernism superficial cu unele reminiscențe dintr-un imemorial paleolitic“

Problema e cu ce împănăm cartea, azi?!

Ce ar trebui să facă școala, profesorii, pentru a-i atrage pe copiii și tinerii de azi spre lectură? Ce argumente, ce strategii, ce stratageme ar trebui folosite de cei maturi spre a le cultiva acestora atracția spre carte și pasiunea lecturii?

Anton Pann ne relatează cazul unui dresor de urși. Ursul, analfabet prin definiție, după un curs (scurt) simili-pavlo­vian, trebuia să simuleze, în arenă, lectura unei bucoavne. Dresorul împăna filele cărții cu mici bucăți de fleică la grătar. Bietul urs, flămând de niște zile, nu se mai sătura să le miroase, răsfoindu-le și aburcându-le la nas, ceea ce aducea cu o lectură a respectivei cărți! – Problema e cu ce împănăm cartea, azi?!

Un „Târg Gaudeamus“ are loc, noaptea mai cu seamă, în fiece vitrină luminată a unei librării selecte

Suntem din ce în ce mai tehnologizați, existența noastră este tot mai digitalizată. Iată, Târgul Gaudeamus 2020 s-a desfășurat online. Cum ve­­deți destinul cărții, viitorul lecturii în era tehnologică, aflată într-o dezvoltare exponențială? Va rezista cartea de hârtie?

Încep cu sfârșitul întrebării: Depinde de rezistența hârtiei ca atare. (Răspunsul este unul hâtru!) În rest, o carte, bineînțeles, nu-i un simplu teanc, mai gros sau mai subțire, de file tipărite și broșate, nu-i un artefact impersonal. Ea are un miros, un foșnet, specifice și absolut obligatorii, – tot astfel cum cartoful-pai cuvine-se a fi crocant. În rest, un „Târg Gaudeamus [2020]“ are loc, noaptea mai cu seamă, în fiece vitrină luminată a unei librării selecte. Vorba poetului Bacovia: „Dorm volumele savante-n înghețatele vitrine“. Dorm fără foșnet, nici miros, într-un, așa-zicând, „nadir latent“.

Programa puțin mai liberală făcea tandem cu, dacă vreți, pogromul

Să vorbim și despre școală, educație, despre aventura spirituală și morală a formării. Cum a fost școala pe care ați urmat-o? Cum a fost liceul din punctul de vedere al materiilor studiate, al nivelului, exigenței și disciplinei?

Numele liceului din Turnu-Severin (fără Drobeta), al cărui elev aveam să fiu între ’49 și ’60, avea o reputație excelentă. (Îl amintește undeva și Caragiale.) Îl ctitorise, cu o mare abnegație, profesorul Theodor Costescu, înconjurându-l de un soi de parc botanic, cu arbori centenari, cu o rivieră peste care se arcuia un pod de lemn, cu seră și, în alt cotlon, o grotă; cu, în interior, patru imense săli: de gimnastică, muzică, zoologie și dese(m)n, plus o aulă și un laborator, în continuarea primei, de fizico-chimice, dotat, pe lângă eprubete și mojare, butelii groase, alambicuri serpentine, cu aparate de o mare frumusețe prin bobinajul fără greș, prin design și verzile postavuri: mașina lui Etwood sau Wimshurst, mirificele tuburi Crookes, ozonizorul Dutrochet ș.cl.

Cât despre profesori (câțiva deportați în Bărăgan, doi-trei ajunși în pușcărie, un altul, ireproșabilul domn Dimitrie Papadopol, sinucigaș în timpul anchetei la Securitatea din Craiova, unde ajunsese din motivul unor volume prohibite), între cei în etate și ultimii veniți se adâncea, cu unele excepții, o falie de nerecuperat. În fine, față de primii ani de școală ai noștri, ultrastaliniști, vremurile se mai îndulciseră puțin. Notele erau, din nou, până la 10; școala avea 11 (nu 10) clase; limba rusă rămânea obligatorie (și rău făcusem că n-am învățat-o, dintr-un inutil boicot pasiv); dar, în ’56, se reintrodusese latina în programă. Peste o lună-­două, prin noiembrie, avea să fie înecată-n sânge (contra?)revoluția din Ungaria. Alt val de arestări, neocolindu-i pe studenți și chiar elevi. Socialismul nu se dezmințea: programa puțin mai liberală făcea tandem cu, dacă vreți, pogromul.

Ne puteți spune câteva cuvinte și despre studenția dvs. la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, despre profesori, cartea învățată și întâmplările semnifi­cative?

Aceeași situație ca la SM1 (cum se numea acum Traianul), în privința infranșisabilei crevase dintre prospătură și seniori (majoritatea: Victor Iancu, Todoran, Deliu Petroiu – cu două excepții: G.I. Tohăneanu, traducătorul lui Vergilius și Macrobius, și marele lingvist G. Ivănescu –, fiind foști „cerchiști“, cum le plăcea lor să spună, sottovoce).

Interviu Șerban Foarță: „Mentalitatea noastră  e un melanj de modernism superficial cu unele reminiscențe dintr-un imemorial paleolitic“

Anul și ministrul…

Din perspectiva spiritului lucid și critic care sunteți, a profesorului universitar, cum vi se pare școala românească de azi? Ce merge și ce nu merge în învățământul nostru?

Din perspectiva spiritului lucid (și… ludic!), ceea ce merge bine în școala românească este cariera de ministru al Învățământului indigen (și indigest), anume: anul și ministrul, – adică „Nicio masă fără pește!“ – Altminteri, în proporție de 50-60%, este, pe cât cred, cam ca în Domnul Vucea: „Lecțiile mergeau strună. Nu învăța nimeni nimic“. – Dând apoi, cu grație, de o parte „cumplitul meșteșug“ al lui Ion Creangă, facem apel la diatriba arhicinicului Penciulescu, care-l maltratează, la Capșa, pe mondenul Fred, protagonist al Patului lui Procust:

„– Să-ți arăt eu poezie! Și a început să declame […]:

Tăcere este totul și nemișcare plină,

Încântec sau descântec, pe lume s-a lăsat.

Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină.

Și apele dorm duse și morile au stat.

[…]

– Sunt într-adevăr foarte frumoase…

– Ei, știi de cine sunt?

[…]

– De dumneavoastră? Ridică mânile uluit în tavan…

– De mine? […] Auzi, de mine! Mama ei de școală românească, că trec prin ea toți proștii… Sunt de Ion Heliade Rădulescu, domnule, de Ion Heliade Rădulescu… Și decât astea nu s-a scris nimic mai bun în românește…“

Educatorii noștri uită faimoasa Curbă a lui Gauss

Avem olimpici internaționali, dar suntem pe primul loc la analfabetism funcțional în Europa. Avem premianți pe podiumurile lumii, dar și analfabeți, și nu numai în școală… Cum se poate explica o atare dramatică pendulare între extreme?

Discrepanța, realmente, e grotescă. Dar România n-a dus niciodată lipsă de bieți neștiutori de carte, de iletrați la propriu sau, numai, funcționali, ca, probabil, Trăsnea al lui Creangă sau grupul de lectură (și exegeză) al gazetei din Noaptea furtunoasă… Cât despre polul celălalt, al olimpicilor internaționali, obsesia unor astfel de campioni, când ei lipsesc, aduce cu ponoasele unui sevraj, – micii mari dopați (și îndopați!) fiind, însă, ei, nu noi. În rest, nu toți participanții la olimpiadele savante iau loc pe podium. Educatorii noștri uită (de-or fi știut-o vreodată) faimoasa Curbă a lui Gauss, sub clopotul căreia, pe lângă extremele amintite, intră și marea masă de nici prea-prea, nici foarte-foarte, ce e principiul societăților umane.

Nimeni nu ia proiectul de la capăt, peticindu-l pe cel anterior, într-o arlechinadă nesfârșită

Se tot vorbește de reformă, dar ceea ce avem este un proces discontinuu, cu măsuri care se anulează una pe alta, fără viziune și obiective asumate de toți. Zidire și dărâmare, ca-n mitul Meșterului Manole… Care ar trebui să fie, din punctul dvs. de ve­dere, prioritățile educației românești?

Un răspuns (la prima întrebare) ar fi, pesemne, că „se tot vorbește“. „Se tot vorbește“ și atât. Nimeni nu ia, însă, proiectul de la capăt, peticindu-l pe cel anterior, într-o arlechinadă nesfârșită (ca în unele picturi de Picasso). Astfel făcându-se că, „…iar rămâne totul o lungă teorie“ (după cutare vers al lui Bacovia).

Trăim într-o lume parcă tot mai confuză și rătăcită, fragmentată de tensiuni lăuntrice, fărâmițată de o atavică discordie… Dumneavoastră cum vedeți societatea românească de azi?

Cum o văd? Ca pe o lume parcă tot mai confuză și rătăcită, fragmentată de tensiuni lăuntrice, fărâmițată de o atavică discordie… Scuzați-mi, rogu-vă, pu­­seul psitacistic, sau, dacă vreți, papagalita, dar o spuneți într-atât de bine, încât ce-mi mai rămâne e să vă repet, să vă îngân.

Nu ne aflăm, totuși, mereu în Europa!

Ce credeți că ne definește ca societate, civilizație și mentalitate în Europa?

Nu ne aflăm, totuși, mereu în Europa! Mentalitatea noastră, bunăoară, e un melanj de modernism superficial cu unele reminiscențe dintr-un imemorial paleolitic. Urarea cea mai bună (nupțială, cel puțin) rămâne, de aceea, la noi: „Casă de piatră!“. Cât despre societate (ce e, în mare parte, „cumetrială“), nu e, cu totul, ruptă de mentalitatea amintită. Cu civilizația, în fine, e nasol. Se pare că o soluție ar fi privățile (publice) private!

Nu numai elita tinerilor pleacă

De ce pleacă elita tinerilor din țară? De ce tinerii excepționali nu mai vor să se întoarcă? Care sunt efectele acestui exod al creierelor asupra lumii noastre?

Nu numai elita tinerilor pleacă. De ce nu mai revin, apoi, elitele în patria-mumă? Să-i întrebăm pe un Brâncuși, pe un Enescu, ba chiar pe I.L. Caragiale… Apoi, elitele nu-s doar de ordin strict intelec­tual. Exista în Franța, odinioară, sub Bourboni, o ghildă eminentă, o elită, a ebeniștilor, precum Œben și Riesener. A interzis-o cetățeanul Robespierre, odată cu toate celelalte bresle (mai puțin aceea a clanului Sanson).

România Modernă a fost construită prin participarea directă a elitelor la modelarea istoriei și a destinului. Elitele de azi par a nu se implica în măsura în care ar putea-o face în treburile Cetății, în formarea și ghidarea tinerilor, pentru care ar putea fi modele. De ce se întâmplă acest lucru?

Tot ce ați spus în prima frază e cât se poate de adevărat. A doua, din păcate, începe (scuzați-mă, vă rog, exagerând): „Elitele de azi“ e cam mult spus!

Eminescu, cel mai astral poet al nostru

Într-un cadru istoric și cultural mai larg, vorbind de elite și de strădania lor întru construirea unei țări europene în spirit, cultură și civilizație și aflându-ne noi în luna ianuarie, ne gândim la Eminescu, poetul privit de-a lungul timpului și azi în fel și chip, de la mitizare la demitizare, de la apologie la denigrare. Recent, a avut loc aniversarea lui M. Eminescu… Câteva cuvinte despre, v-aș ruga!

Intru de-a dreptul în subiect, prin transcrierea câtorva rânduri din Jurnal-ul lui Eugène Delacroix (vol. I, Traducere, antologie și prefață de Irina Mavrodin, Ed. Meridiane, 1977, pp. 82-83):

„Citesc la Bruxelles, într-o gazetă, că s-au făcut la Cambridge experiențe fotografice pentru a fixa imaginea soarelui, a lunii și chiar a stelelor. S-a obținut o amprentă de mărimea unei gămălii de ac a stelei Alpha, din constelația Lirei. În scrisoarea prin care se constată acest rezultat se face o observație pe cât de exactă, pe atât de ciudată: de vreme ce luminii stelei dagherotipate i-au trebuit douăzeci de ani ca să străbată spațiul care o desparte de Pământ, înseamnă că raza ce s-a fixat pe placă părăsise sfera celestă cu mult înainte ca Daguerre să fi descoperit procedeul prin mijlocirea căruia a luat-o în stăpânire.“

Făcând abstracție,-n ocurență, de interesul astronomic al paginii lui Delacroix (și de cei 20 de ani-lumină în care raza stelei amintite va fi parcurs, până la noi, nu mai puțin de 189.216 × 109 km, – ceea ce rezultă dintr-un mult prea labo­rios, dar foarte simplu calcul aritmetic), spune-voi, numai, că această însemnare e datată „marți, 13 august [1850]“.

Or, 1850 e tocmai anul venirii pe lume a lui Eminescu, cel mai astral poet al ­nostru, care, fie și doar prin intermediul unei tălmăciri din Gottfried Keller, avea să scrie ceea ce știm cu toții, și anume: „Icoana stelei ce-a murit/ Încet…“, și așa mai departe (sau, mai curând, și așa mai aproape!).

Celor cărora această „potriveală“ li se pare o coincidență, o „simplă coincidență“, nu mai mult, le spun că scopul meu a fost doar unul: să-i fac, vorba poetului Ion Barbu, „Să prade tremuratul plai de vis,/ Prielnic potrivirilor de stele!“.

În ceea ce privește lumea, mă înțeleg, de obicei cu ea ca lumea!

Cum vă înțelegeți cu tinerii? Cum vă înțelegeți cu lumea de azi?

De prin martie-aprilie 2020, nu mă mai înțeleg deloc cu ei, din cauză de carantină. Apoi, din cauza unui jargon (al lor) sumar, stereotip, simplist și suferind de americăneală, care mă poate indispune, dacă-mi pierd o parte din umor(!).Când, însă, sunt bine dispus (adesea), ne înțelegem de minune, pentru că le dau, pe drept, dreptate. – În ceea ce privește lumea, mă înțeleg, de obicei cu ea ca lumea!

Ce proiecte aveți? Ce urmează, ce v-ați dori să scrieți?

Am întrebat-o, ieri, pe Zâna Surprizelor: mi-a poruncit să tac.

Interviu publicat în numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului