O criză poate deveni o oportunitate pentru dezvoltări și progrese ulterioare
Stimate domnule profesor, lumea de azi trece printr-o criză complexă, pe plan economic, politic, moral, sanitar, cultural, spiritual etc. Cum priviți actuala epocă a umanității? Am ajuns în pragul colapsului? Sunt șanse de recuperare?
O privire lucidă asupra situației politice actuale, atât în România, cât și în întreaga lume, ne arată, dureros de limpede în multe cazuri, dimensiunile multiplelor crize prin care trec sistemele politice și economice, dar și concepțiile noastre despre valorile morale și culturale în sens larg. Chiar și un optimist rezonabil și moderat ca mine trebuie să accepte că nu trăim într-o perioadă istorică fastă. Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că fiecare epocă istorică s-a confruntat cu marile ei provocări și oamenii au trăit frici și angoase puternice. Pare să fie o constantă antropologică și istorică aceea că fiecare generație face experiența psihologică a unui sentiment nostalgic care idealizează trecutul, dar și a unui pesimism istoric și cultural care face proiecții eshatologice catastrofiste cu privire la viitor. Generația noastră, se pare, nu se sustrage acestei constante antropologice, deoarece și noi suntem înclinați să vedem mai degrabă umbre decât lumini în viitorul apropiat al societăților noastre. Dar tot așa cum predicțiile pesimiste repetate cu privire la „sfârșitul lumii“ s-au dovedit complet false în trecut, nu văd de ce o meta-inducție rezonabilă și echilibrată asupra viziunilor noastre cu privire la viitorul speciei noastre nu ar infirma, din nou, viziunile noastre eshatologice catastrofiste. Dar ce garanție avem că și de data aceasta marile probleme ale lumii contemporane, crizele ei care se adâncesc dramatic vor avea soluții favorabile pentru viitorul nostru? Desigur, nimeni și nimic nu ne poate oferi astfel de garanții a priori liniștitoare. Ce se poate spune, însă, este că orice criză ne indică limite ale funcționării instituțiilor noastre și falsifică teorii, ipoteze sau anticipări optimiste cu privire la resursele de bună funcționare ale sistemelor respective, care se confruntă cu aceste crize. Dacă suntem atenți la semnalele și „lecțiile“ pe care le transmit aceste crize și înțelegem morala lor profundă, atunci o criză poate deveni o oportunitate pentru dezvoltări și progrese ulterioare, o dată ce crizele au fost rezolvate sau depășite. Iată o idee filosofică, poate speculativă! O problemă socială serioasă, care se transformă într-o criză, nu ajunge să se permanentizeze și să fie recunoscută ca atare dacă nu ar exista, deja, și elementele soluționării acelei crize. Ceva devine o problemă critică numai dacă avem deja mijloace care să rezolve acea problemă. Oamenii trebuie să fie suficient de ingenioși să sesizeze aceste elemente ale rezolvării problemelor, să le capteze, coreleze și dezvolte în soluții stabile și durabile. S-ar putea spune că această corelație problemă-criză-soluție este o dimensiune a rezilienței sociale și politice și reprezintă sursa unei atitudini optimiste raționale cu privire la modul cum vom ști să rezolvăm problemele atât de grave cu care societățile noastre se confruntă astăzi.
Refuz orice speculație cu privire la „utilizarea“ intenționată a pandemiei
Umanitatea a visat utopii și a trăit distopii. Azi: pandemii, războaie, crize de tot felul… Unde ne aflăm? Experimentăm o nouă distopie istorică?
Nu. Pandemia nu este o „distopie“ creată intenționat de oameni. Este, poate, rezultatul unei erori inițiale de manipulare a unor viruși care au scăpat din laborator (ni se spune acest lucru azi, fără dovezi care să fi fost prezentate public dincolo de orice îndoială rezonabilă). În acești trei ani am avut experiența unui proces biologic foarte complex al cărui tragism a fost potențat și de enorme complicații sociale și politice. Peste biologic se suprapune, inevitabil, socialul și decizia politică, rezultatul fiind această complexă și complicată interacțiune între diferitele straturi ale existenței noastre ca parte a lumii biologice, dar și ca actori ai lumii socio-politice. Dar refuz orice speculație cu privire la „utilizarea“ intenționată a pandemiei, în manieră criminală, de către un prezumtiv grup de putere trans-statal împotriva societăților noastre în general.
„Post-adevărul“ nu este altceva decât un termen profund nociv și înșelător
Trăim, se spune, în Era Post-Adevărului. Abolirea adevărului deschide poarta non-adevărului, minciunii, manipulării… Ce este, ce valoare are Adevărul în Era Post-Adevăr? Dacă adevărul este trecut, în ce mai crede individul de azi? Ce șanse are omul?
Nicio societate umană nu poate exista și supraviețui, pe termen lung, dacă alege să acționeze împotriva simțului robust al realității și, prin urmare, ignoră adevărul obiectiv al faptelor. Și, într-adevăr, „post-adevărul“ nu este altceva decât un termen profund nociv și înșelător care, în limba română de fiecare zi, înseamnă „minciună“; și nu doar minciună inocentă, ci una cât se poate de periculoasă, folosită cu scopul de a manipula și de a submina atitudinile noastre firești de a ne îndrepta spre adevăr și de a distinge faptele de interpretările, ficțiunile sau fanteziile noastre.
Trebuie să exersăm și să exercităm discernământul critic
Spațiul public devine, tot mai mult, un mediu al manipulării. Cum putem distinge adevărul de minciună? Cum poate rezista omul obișnuit în fața avalanșei informaționale și a intoxicării?
Din păcate, nu dispunem de un gen de algoritm care să ne ajute ca într-o manieră strict deterministă să putem face o distincție clară între adevăr și minciună în fiecare caz în parte; cu atât mai mult cu cât fenomenul pe care americanii l-au numit „bullshit“ și care nu este complet neconectat cu acela al „fake news“ (fără a fi identice!) conține și părți componente care au un corespondent real. Amestecul dintre părți de adevăr și multe falsuri intenționate (minciuni) face și mai grea sarcina de a le deosebi. De aceea, trebuie să exersăm și să exercităm discernământul critic (cunoscut azi și drept „gândire critică“) și o bună cunoaștere a faptelor, a contextelor în care apar acestea, pentru a le putea distinge de interpretări înșelătoare și de minciuni vinovate. Educația gândirii non-dogmatice și nedistorsionată de ideologii extremiste este cheia navigării noastre în aceste ape învolburate ale manipulării și minciunilor care ne sunt „vândute“ ca fapte și interpretări adevărate.
Îndemnul meu pentru tânăra generație este acela de a păstra încrederea în solidaritatea socială
Ce trebuie să știe tinerii de azi ca să reziste, ca să nu se lase influențați și manipulați? La ce trebuie să se raporteze?
Îndemnul meu pentru tânăra generație este acela de a păstra încrederea în solidaritatea socială și de a se implica în acțiuni civice care să întărească instituțiile noastre. Și sunt din ce în ce mai mulți tineri care se implică în acțiuni de voluntariat motivate de valori ale solidarității sociale. În lipsa unor metode care să crească credibilitatea instituțiilor care servesc valori comunitariene, nici viețile noastre nu vor fi mai bune și împlinite. Individualismul feroce nu este deloc o soluție, nici măcar în vremuri atât de sceptice și de pesimiste. O atitudine rezonabilă și echilibrată comunitariană este cât se poate de sănătoasă în vremurile pe care le trăim.
Familia, școala și bisericile au fost și vor mai fi încă instituțiile care îi vor învăța pe tineri despre valorile fundamentale
Cine-i învață despre valorile fundamentale, despre reperele perene, despre modelele autentice? Dacă școala n-o face, dacă familia nu mai are resurse, atunci cine-i ajută, cine-i susține, cine-i ghidează în acest labirint plin de pericole?
Familia, școala și bisericile (religia pusă în slujba consolidării țesăturii sociale) au fost în mod istoric și vor mai fi încă instituțiile care îi vor învăța pe tineri despre valorile fundamentale, despre reperele perene, despre modelele autentice. Va trebui să învățăm noi toți cum să captăm dimensiunile pedagogice și educaționale ale noilor mijloace de comunicare (internetul, cu tot ce înseamnă platformele de comunicare actuale), pentru ca mesajele bune să fie primite favorabil de tineri și să le modifice într-un mod pozitiv și pro-social comportamentele.
Susțin o versiune contemporană a teoriei drepturilor naturale
Trăim într-o lume fluidă, instabilă, în care totul se schimbă, totul este relativ, începând cu reperele existențiale. Unele dintre aceste valori ar trebui să rămână constante, indiferent de conjuncturi și ideologii? Care ar fi acestea?
Păstrez în această privință o atitudine antidogmatică și non-ideologică. Consider că incapacitatea noastră de a face predicții cu privire la evoluția și „mersul“ istoriei (ceea ce arată falimentul oricărui istoricism – în sensul lui K. Popper) nu este doar ceva contingent, ci este ceva ce ține de natura profund failibilistă a capacităților noastre cognitive de a nu putea face predicții cu privire la evoluțiile istorice sau politice. Acestea fiind spuse, nu sunt un relativist sau perspectivalist în materie de valori etice. Susțin o versiune contemporană a teoriei drepturilor naturale și, de aceea, cred cu deplină convingere în setul de bază al drepturilor robuste ale indivizilor – libertatea, protejarea demnității și dreptul fiecăruia de a căuta propria cale de a fi fericit și de a avea o viață semnificativă și împlinită, fără a afecta drepturile similare ale celorlalți.
Trăim azi urmările acestui relativism și scepticism dizolvant cu privire la valorile cardinale ale cunoașterii și ale acțiunii
Anticii visau la Triada Adevăr-Bine-Frumos. Noi la ce mai visăm? Ne mai spun ceva aceste concepte? Cât de departe suntem de idealul vechilor greci?
Din păcate, relativismele, care au fost puternic alimentate mai ales de către unii dintre gânditorii sau teoreticienii care au fost activi în științele umaniste în ultima jumătate de secol, au consolidat un context cultural anti-intelectualist sau anti-teoretic și, chiar mai rău, o neîncredere cronică în orice valoare stabilă care dă sens acțiunilor noastre. Trăim azi și urmările acestui relativism și scepticism dizolvant cu privire la valorile cardinale ale cunoașterii și ale acțiunii – adevărul, binele și frumosul.
O sursă a crizei este dată de dificultatea de a găsi o soluție la problema acceptări unei pluralități de viziuni
Cea mai gravă criză pe care o parcurge omul de azi este, poate, criza morală, care se manifestă plenar la nivelul vieții private și al celei publice. Care sunt explicațiile acesteia, ce o determină, care sunt efectele ei asupra existenței contemporane?
O sursă a crizei este dată de dificultatea de a găsi o soluție la problema acceptării unei pluralități de viziuni – și chiar a credinței că cel puțin una dintre acestea este corectă – într-o manieră non-dogmatică. Cum putem fi, în același timp, realiști sau quasi-realiști cu privire la valori morale sau la adevărul unor teorii etice, păstrând în același timp o atitudine epistemologică failibilistă cu privire la temeiurile credințelor noastre morale. Toleranța este o virtute morală și religioasă, fără îndoială; și de aceea ne poate arunca în cea mai adâncă criză dificultatea de a armoniza credința că avem dreptate să susținem propriile noastre viziuni morale (în timp ce și alții au același drept să susțină propriile lor credințe, care pot fi radical diferite de ale noastre) cu recunoașterea posibilității cât se poate de reale că, în justificarea propriilor noastre viziuni, am făcut și vom mai face judecăți morale eronate.
Desigur, în plan mai puțin filosofic și mai degrabă politic sau social, criza moralității este dată de lipsa din ce în ce mai accentuată a încrederii în principalele instituții care asigură trăinicia țesăturii sociale. Neîncrederea în buna funcționare a mecanismelor sociale care asigură proiectele noastre comunitare semnificative adâncește și mai mult această criză morală.
Ne trebuie profesori bine pregătiți, motivați și material și moral
Ați fost ministrul Educației. Cum este învățământul românesc de azi? Care sunt principalele lui probleme și dificultăți?
Îi lipsește omogenitatea calitativă. Avem școli, dar și universități, foarte competitive, cu profesori excepționali, care pot să stimuleze competiția și creativitatea, și, de asemenea, elevi sau studenți foarte bine pregătiți, dar și mediocritate sau chiar școli care nu dau nicio șansă elevelor și elevilor lor de a primi o educație adecvată. Ne trebuie profesori bine pregătiți, motivați și material, și moral, pentru a-și îndeplini datoria socială atât de importantă; avem nevoie de mecanisme de selecție a elevilor care să asigure și incluziunea socială și lipsa segregării bazate pe accesul inechitabil la educație, dar și motivarea spre performanță academică a tinerilor studioși. Avem nevoie, în universități, de o finanțare adecvată pentru cercetare și un mediu stabil, predictibil și democratic pentru dezvoltarea instituțiilor de învățământ superior, inclusiv prin împiedicarea prin lege a osificării și acaparării puterii pentru decenii.
De mai multe decenii parcurgem o criză, uneori cu accentuate elemente de declin, din care nu mai știm cum să ne revenim
De mult timp, se vorbește despre criza educației românești, o criză care, în loc să se atenueze, pare că se adâncește… Educația este în declin, nivelul calității scade. Care este opinia dvs.? Se confruntă, într-adevăr, școala cu o criză? Cum se manifestă aceasta?
Da, este clar că de mai multe decenii parcurgem o criză, uneori cu accentuate elemente de declin, din care nu mai știm cum să ne revenim. Nerespectarea, mai ales în anii ’90 ai secolului trecut, dar care s-a continuat și după aceea, a unor reguli și norme de bază care să asigure integritatea și calitatea programelor educative în școli și în universități își arată rezultatele și fața hâdă astăzi. Am crezut ca societate, în mod profund eronat, că mici concesii sau ignorarea unor abateri locale sau minore nu ar putea avea, prin efectul lor însumat, impactul devastator la care vedem că se ajunge astăzi. Ceea ce este și mai grav este că ne este foarte greu să vedem cum s-ar mai putea repara ceva.
Școala serioasă și învățarea sunt procese dificile, care cer efort constant pe termen lung
Un fapt incontestabil este nivelul tot mai scăzut al cunoașterii, al culturii generale în rândul absolvenților de liceu. Cum se explică acest declin?
În primul rând, școala serioasă și învățarea sunt procese dificile, care cer efort constant pe termen lung, resurse mari de timp, energie, bani. Dacă vezi că reușita sau succesul social nu sunt corelate cu excelența școlară, de ce ai mai avea o motivație reală să te străduiești aproape douăzeci de ani să înveți ceva greu și serios? Nu sunt mulți aceia care simt nevoia intrinsecă de a învăța, de a afla lucruri pentru a ști, pur și simplu. La aceasta contribuie și ideea că școala te pregătește instrumental pentru viața activă; nu îți dă cunoștințe de dragul cunoașterii, pur și simplu, pentru a te forma moral și cognitiv ca ființă integră. Iar dacă în viață poți obține uneori atât de ușor lucruri, iar cei care chiar obțin avantaje prin pozițiile lor politice nu prea s-au întrecut cu învățătura, atunci de ce să te mai complici? Știu că ce spun sună destul de cinic. Dar cred că aici suntem acum…
Umanioarele cad în sfera „inutilului“ sofisticat și irelevant de care oamenii nu ar avea nevoie
Științele umaniste, umanioarele, literatura, istoria, filosofia, latina, religia sunt minimalizate la nivel curricular și ca statut în ordinea importanței. De ce se întâmplă acest lucru?
Aici avem de-a face cu rezultatul unei viziuni instrumentaliste – eronate, după părerea mea –, potrivit căreia școala, și auzim, din ce în ce mai apăsat în ultima vreme, că și universitățile comprehensive trebuie să pregătească pe tineri doar pentru viitoarele meserii; evident, pentru acelea pe care le avem și le cunoaștem acum, dar care nu vor mai exista în marea lor majoritate peste câteva decenii. Transmiterea cunoașterii și a experienței generațiilor anterioare de dragul cunoașterii, care este o valoare în sine și care ne ajută să modelăm și să formăm caractere, ar fi un lux inutil pe care nu ne-am mai permite să-l întreținem! Și atunci, umanioarele cad în sfera „inutilului“ sofisticat și irelevant de care oamenii nu ar avea nevoie. Fără a fi deloc o consolare, această atitudine anti-culturalistă bântuie azi în lumea largă în diferite feluri, dar, pare-se, la noi este mai „înaintată“ decât în alte locuri. Aici am reușit să o luăm înaintea altora, care, pe partea pozitivă a școlii și a educației, ne surclasează, totuși, fără nici o îndoială.
Filosofia și celelalte umanioare, dar și științele social-politic cultivă virtuți civice
Anticipând o ipotetică întrebare generată de pragmatismul actual minimalist: la ce-i folosește unui elev din învățământul secundar studierea filosofiei? Dar a istoriei ori latinei?
Răspunsul meu, parțial ironic și sarcastic, la întrebarea anterioară ne lămurește oarecum. Filosofia și celelalte umanioare (istoria, literatura, teologia), dar și științele social-politice cultivă virtuți civice, necesare cetățenilor unei societăți democratice; dezvoltă imaginația conceptuală și tehnicile gândirii critice. Într-un cuvânt, pe lângă faptul că oferă informații specifice, cel mai important este că formează caractere puternice, integre, consolidează autonomia și libertatea indivizilor și le dă mijloacele necesare pentru a înțelege sensurile proceselor istorice și sociale pe care le trăiesc și le și creează prin activitatea lor.
Abordările inter și transdisciplinare nu trebuie să fie cultivate ca scopuri în sine
În raport cu modelele clasice ale instrucției, cum priviți paradigmele actuale ale cunoașterii, în speță interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea? Ați încercat, ca ministru al Educației, să schimbați ceva în sensul acestor abordări?
Abordările inter și transdisciplinare nu trebuie să fie cultivate ca scopuri în sine, indiferent de subiectul studiat. Dezvoltarea domeniilor monodisciplinare poate să conducă, după cum în anumite cazuri chiar a condus, la nevoia depășirii granițelor fixe și rigide între discipline sau a temelor abordate în mod tradițional. Ideea este că însăși dezvoltarea naturală și intrinsecă a științelor poate să ajungă în acel stadiu în care progresul este garantat de inter și transdisciplinaritate. Când spun că nu este de dorit să căutăm în mod forțat sau artificial să creăm interdisciplinaritate acolo unde substanța monodisciplinară nu a fost încă epuizată am în vedere și astfel de cazuri în care, în manieră propagandistică sau pur formală, forțăm lucrurile să apară ca fiind interdisciplinare, pentru că această etichetă „sună“ bine. Unii își mai aduc aminte, cred, că acest fel forțat și lipsit de orice valoare epistemică sau metodologică de pseudo-interdisciplinaritate a fost ironizat de butada care ne spunea că „interdisciplinaritatea“ este foarte ușor de obținut: se unește geografia, geologia și geometria și este numit decan al unei astfel de Facultăți Geo Bogza. Desigur, există și interdisciplinaritate necesară și chiar inevitabilă, iar aceasta, după o perioadă de timp, produce discipline care nici nu mai sunt percepute ca fiind unificări interdisciplinare (un exemplu care îmi vine imediat în minte este biofizica, pe care azi nici nu o mai percepem ca fiind un „montaj“ interdisciplinar, ci o știință de sine stătătoare), iar din evoluțiile actuale, speranța este că științele cognitive, care au o astfel de vocație autentic interdisciplinară, vor ajunge să fie o știință integră foarte complexă care coordonează teme și metode care provin azi din științe diferite (neuroștiințele cognitive, psihologie cognitivă, filosofia minții, lingvistică, informatică, antropologie ș.a.)
Profesorul cunoaște arta justei măsuri între instrucție și educație
Cum priviți raportul dintre instrucție și educație? Unii înclină balanța spre instrucție – ca principală misiune a școlii –, alții spre educație… Care este misiunea școlii? Ce trebuie să facă școala? Pe ce ar trebui să pună accent?
Nu le consider ca fiind în opoziție antinomică. Aș zice, resemnificând o spusă a lui Kant, că educația fără instrucție (transmitere de conținuturi de specialitate) este goală, iar instrucția fără educație este oarbă, adică lipsită de viziune și de finalitate formativă. Școala cred că trebuie să găsească echilibrul optim între cele două, iar aici rolul educatorilor/profesorilor cu greu ar putea fi supraapreciat. Profesorul cunoaște arta justei măsuri între instrucție și educație.
Aș insista pe o reformă curriculară modernă
Care ar fi prioritățile schimbării în direcția modernizării educației noastre, a alinierii ei la standardele educației din țările civilizate?
Aș insista pe o reformă curriculară modernă, în așa fel încât programa să fie bine echilibrată și adecvată evoluției cunoașterii și a didacticii actuale; pe formarea, prin programe de tip masteral, a profesorilor pentru toate segmentele învățământului preșcolar, școlar mic, gimnazial sau liceal; și, nu în ultimul rând, pe o echilibrare a disciplinelor științifice matematice sau experimentale cu acelea socio-umane, care modelează sensibilitatea și personalitatea morală a tinerelor și tinerilor studioși.
Situația în învățământul superior diferă de la o universitate la alta, de la un domeniu la altul, de la un program la altul
Care este situația învățământului universitar românesc din punctul de vedere al calității educației, al performanței și competitivității? Care sunt cele mai importante probleme ale acestuia?
Am văzut în anii din urmă cât de repede și de ușor alunecăm spre o retorică în care accentele pesimiste, negative sau chiar catastrofiste sunt suprasolicitate. Mesajele cu conținut negativ prind ușor în comunicarea publică sau în presă. Dar ar fi, totuși, foarte nedrept să insistăm numai asupra chestiunilor negative. Există lucruri care trebuie criticate în învățământul superior? Desigur. Există, și dacă vorbim onest despre ce anume nu merge bine, atunci începem să gândim și soluții de a le remedia sau soluționa în totalitate. În opinia mea, este foarte greu și riscant să facem generalizări superficiale, pentru că situația în învățământul superior diferă de la o universitate la alta, de la un domeniu la altul, de la un program la altul etc. Adică, privite dinspre actorii sistemului – profesori sau studenți –, putem vorbi de situații în care cursurile, seminarele sau laboratoarele nu satisfac nevoile de formare și de cunoaștere ale studenților, de cazuri în care studenții sunt tratați cu lipsă de respect și priviți de sus, ca fiind „subordonații“ profesorilor, dar și de nivelul mediu din ce în ce mai scăzut al culturii generale cu care studenții intră în universități. Din perspectivă instituțională – mai obiectivă –, probabil că cele mai mari probleme azi le ridică subfinanțarea cronică a învățământului superior, lipsa unui sistem solid și predictibil al finanțării cercetării în universități și birocratizarea sufocantă care încetinește procesele de dezvoltare sau îi demotivează pe oameni să propună lucruri noi, în pas cu ceea ce mulți știu că se întâmplă în universități bune din spațiul european comunitar sau din SUA și alte centre ale învățământului superior cu o foarte bună reputație internațională.
Plagiatul este o plagă a cercetării doctorale, dar putem bănui că și la nivelul licenței sau al studiilor masterale
Cum vedeți fenomenul plagiatului la nivel universitar și la nivel doctoral? Ce exprimă acesta? De ce se întâmplă? Unde sunt punctele slabe ale sistemului care permite astfel de practici? Cum poate fi combătut?
Plagiatul este o plagă a cercetării doctorale, unde a fost mai îndeaproape urmărit și documentat, dar putem bănui că și la nivelul licenței sau al studiilor masterale. Pe de-o parte, răspândirea acestui fenomen arată o slabă supraveghere și o lipsă de control din partea profesorilor care conduc doctorate, dar și o pregătire precară a doctoranzilor care nu au nivelul științific și motivația de a studia serios, necesare pentru realizarea unei teze de doctorat corecte din punct de vedere științific și etic. S-a produs și, după cum vedem încă, se mai produce și în anii mai apropiați de noi, pentru că nici școlile doctorale și nici, în primul rând, conducătorii de doctorat nu urmăresc îndeaproape pregătirea și lucrările pe care trebuie să le realizeze doctoranzii acestora. Probabilitatea ca o teză de doctorat să fie rezultatul unui plagiat scade cu cât conducătorul de doctorat urmărește activitatea doctorandului, îl îndrumă pe acesta în mod sistematic și citește cu atenție referatele, lucrările etc. pe care doctorandul este obligat să le producă în perioada stagiului.
Tinerii trebuie familiarizați cu regulile scrierii corect încă din primii ani de școală
Etica și integritatea ar trebui să fie o prioritate a educației. (A revistei noastre este, avem o secțiune specială, număr de număr…) Prin ce mijloace pot fi educați tinerii, în speță studenții, în spiritul valorilor morale și al corectitudinii? Cum putem să ne desprindem de trecut, de mentalitatea care favorizează astfel de practici și să construim o nouă mentalitate sub auspicii etice?
Tinerii trebuie familiarizați cu regulile scrierii corecte încă din primii ani de școală. Așa cum învață normele gramaticale morfologice, sintactice, semantice etc. ale folosirii corecte a limbii naturale, tot așa trebuie să învețe o regulă cât se poate de simplă și de intuitivă: să nu copiezi de la altcineva și să nu preiei pasaje din lucrările altora, fără să menționezi foarte precis autorul sau sursa de la care ai preluat acele pasaje. Desigur, în funcție de complexitatea și specificitatea cercetării, a lucrării, a referatului ș.a.m.d., această regulă devine mai complicată. Dar baza tuturor acestor norme ale eticii cercetării științifice este regula simplă pe care elevii cursului primar o pot înțelege și aplica perfect. În ultimă instanță, este o problemă de educație și de decizie cu privire la cum vrem să modelăm personalitatea acestor copii în așa fel încât să respecte munca celorlalți (creația intelectuală nu este mai puțin muncă decât oricare altă formă de muncă fizică, iar plagiatul este furtul muncii intelectuale cu nimic mai scuzabil decât furtul din proprietatea fizică a celorlalți).
În ultimii ani, un număr în creștere de universități românești ocupă poziții bune sau meritorii în clasamente importante
De ce universitățile românești ocupă poziții modeste în marile clasamente internaționale? De ce universități din foste țări socialiste se poziționează mult mai bine decât noi?
După 1990, România avea cel mai mic număr de studenți comparativ cu țările avansate din Europa; încă procentul studenților sau al acelora cu educație superioară este scăzut în comparație cu media europeană. Nevoia de a cuprinde un număr mai mare de tineri în formele de pregătire din învățământul superior, care este și un simptom caracteristic democratizării educației și unui învățământ incluziv, a condus și la creșterea numărului de universități (atât publice, cât și particulare). În mod, aș spune, firesc, aceste universități mai „tinere“ nu au ajuns la nivelul maturizării științifice și organizaționale care să le permită să ofere învățământ și cercetare de cea mai bună calitate. Desigur, există și excepții notabile, dar statistic vorbind, observăm că media universităților din România, și avem vreo 90 de universități, nu egalează media universităților din țări în care învățământul superior este mult mai consolidat și reglementat prin norme care asigură calitatea predării și a cercetării. Dacă la toate acestea mai adăugăm și un sistem de finanțare care nu stimulează în mod obligatoriu performanța, alocațiile bugetare fiind calculate, în primul rând, după criterii care nu diferențiază net universitățile care au capacitatea de a produce educație și cunoaștere de cel mai înalt nivel de celelalte universități cu rezultate mediocre, atunci avem câteva elemente ale explicației lipsei de performanță a universităților noastre comparativ cu universități foarte bine plasate în clasamentele internaționale. Cu toate acestea, de dragul adevărului faptelor, să spunem clar că, în ultimii ani, un număr în creștere de universități românești ocupă poziții bune sau meritorii în clasamente importante care măsoară performanța și calitatea în domenii specifice. Astfel, Universitatea din București, UBB Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timișoara, ASE București, UAIC Iași, UMF „Carol Davilla“ din București, Universitatea Politehnica București sau Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, pentru a numi câteva dintre acestea, ocupă în mod constant locuri foarte bune sau bune în rankinguri care măsoară performanța și calitatea în domenii ale educației și cercetării care le sunt specifice acestora (ca universități comprehensive sau universități tehnice, economice sau cu o dimensiune vocațională).
Universitatea din București a devenit o instituție cu o structură complexă și adaptată la cerințele educației și cercetării contemporane
Ați ocupat funcția de rector al Universității din București. Cum se situează această instituție emblematică de învățământ superior în mediul universitar românesc și în cel internațional?
Universitatea din București este una dintre instituțiile de educație, cercetare și de cultură emblematice pentru România. Încă de la înființarea ei, în 1864, a jucat un rol central în modernizarea societății românești, în sincronizarea proceselor culturale cu evoluția cunoașterii, tehnicii și a culturii din țările dezvoltate europene. După 1990, Universitatea din București a devenit o instituție cu o structură complexă și adaptată la cerințele educației și cercetării contemporane. Prin corpul ei profesoral foarte bine pregătit, prin studenții care, în cea mai mare parte, ajung la performanțe notabile în pregătirea lor pentru viitoarele profesii, prin programele de licență, masterat, doctorat și post-doctorat comprehensive, UB și-a asigurat un rol solid și o reputație foarte bună atât în spațiul învățământului superior din țară, cât și în relațiile sale internaționale (în ultima vreme, mai ales prin consorțiul european Civis).
Avem în Romania universități care susțin cercetarea și au rezultate foarte bune sau notabile
Care este situația cercetării științifice din universitățile românești?
Diversă. Avem în Romania universități care susțin cercetarea și au rezultate foarte bune sau notabile. Profesorii lor au o foarte bună reputație în lumea academică și printre colegii lor din străinătate. Dar sunt și multe alte universități unde cercetarea științifică este mai puțin prezentă, iar temele de cercetare acolo sunt repetitive sau, uneori, lipsite de originalitate.
Noile legi aduc clarificări și corecții utile care erau solicitate în sistem
Să venim la un punct de maxim interes în lungul și sinuosul drum al reformei… Ce opinie aveți despre noile Proiecte ale Educației? Care ar fi, într-o viziune de ansamblu, punctele tari și punctele slabe ale acestora?
Noile legi aduc clarificări și corecții utile care erau solicitate în sistem. Față de legea actuală socotesc că reprezintă, în mod clar, un pas înainte, în direcția bună. Un aspect care cred și sper că va avea impact pozitiv pe termen mediu și lung este clarificarea statutului pregătirii personalului didactic prin intermediul unui program masteral. Cred că acest tip de pregătire va contribui la formarea unor profesori mai buni pentru cursul primar, gimnazial și, respectiv, cel liceal. Pregătirea viitorilor profesori printr-o formă universitară dedicată, anume masteratul didactic, este deja o practică în multe țări din Europa. Sper că și în România introducerea acestui program masteral va avea efecte benefice. Pe partea normelor care au primit o atenție sporită din cauza potențialului lor negativ s-a discutat despre numărul de mandate al rectorilor universităților care, în condițiile reale din sistemul universitar, va însemna mai mult de două mandate… Universitatea din București, prin Carta sa, adoptată în 2016, a făcut notă aparte, chiar în contextul actualei legi. Rectorul poate avea cel mult două mandate, de patru ani, indiferent dacă sunt complete sau nu, indiferent dacă sunt consecutive sau nu. Vom vedea în câțiva ani care va fi impactul acestor modificări.
Ca profesor, am datoria să cred că școala va putea depăși această criză
O discuție separată comportă tema cărții, a declinului lecturii în școală și mai târziu… Copiii și tinerii de azi nu prea mai citesc. Aparent paradoxal, într-o epocă a industriei cărții, a abundenței și diversității editoriale, inclusiv digitale… Lectura este lăsată în urmă, în favoarea tehnologiei și a altor preocupări… Cât de gravă este înstrăinarea de carte? Care sunt efectele acesteia pe plan intelectual, moral, spiritual? Ce pierd tinerele generații necitind?
Generația mea a considerat că o educație solidă se poate obține numai prin lectură. Și, fără îndoială, noi am citit mult în școală; și nu doar pentru obligațiile școlare. Plăcerea pentru lectură ne-a însoțit pe mulți dintre noi și mult după ce am încheiat perioada formării în școală. Ce a însemnat aceasta pentru noi? Cred că nu este vorba numai de simpla înmagazinare a unor informații, de care oricum avem nevoie pentru rezolvarea sarcinilor școlare, promovarea unor examene etc. Toate acestea sunt importante, dar odată ce am terminat perioada de școlaritate, aceste sarcini dispar și ele. Ceea ce ne dă cititul cărților (aș insista aici asupra literaturii, adică beletristicii, poeziei etc.) este maturizarea discernământului critic și a gândirii analitice, dezvoltarea și îmbogățirea imaginației, ascuțirea spiritului nostru de a urmări gânduri și idei abstracte, adică a unor capacități cognitive, emotive sau volitive de care avem nevoie toată viața, indiferent ce îndeletniciri vom avea în viață.
Ce se întâmplă în ultimii ani, mai ales de când internetul a pătruns în sfere din ce mai variate ale vieților noastre, nu doar în școală, este că oamenii citesc texte care au forme mai puțin standard, după normele clasice. Poate că citim mai puține cărți (cu siguranță, mulți dintre studenții mei citesc mai puține cărți „groase“ de filosofie decât citeam noi când eram studenți). Dar, în principiu vorbind, ceea ce știm din studiile de psihologie și de neuroștiințe cognitive, oamenii sunt ființe biologice-sociale „informavore“. Creierele noastre se hrănesc cu informații, acțiunile noastre și deciziile pe care le luăm depind de conținuturile cognitive pe care le codifică imaginile noastre mentale sau simbolurile limbajelor noastre. Aceasta este „soarta“ sau „destinul“ nostru. Deci, oamenii nu vor putea trăi, acționa, funcționa etc. cu mai puțină informație. Desigur, informația se va distribui pe rețele sociale sau pe modelele lor computaționale din ce în ce mai complexe. Poate că indivizii vor cunoaște mai puțin extensiv, dar mai mult intensiv, iar la nivel social, cantitatea totală de cunoaștere la dispoziția noastră azi este mult mai mare și mai complexă decât acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani etc. Prin urmare și presiunea asupra indivizilor de a cunoaște mai mult a crescut. Cum reacționează tinerii la toate aceste inputuri care vin către noi într-un torent copleșitor știm deja. Și ajungem să credem că tinerii citesc mai puțin. Dar, repet, dacă vorbim de stilul de lectură tradițional (cărți „groase“, tratate-fluviu), atunci cred că acesta dispare treptat. El va fi înlocuit de alte stiluri de a primi informații. Iar dacă reținem că noi, oamenii, suntem „informavori“, atunci să reținem că generațiile viitoare vor avea de-a face cu informații mult mai complexe și mai dificile decât acelea cu care avem noi de-a face azi.
Am dubii, totuși, că acest torent de informații se transformă de la sine în cunoaștere structurată înțeleasă în mod real de tineri. De aceea avem nevoie și vom avea nevoie mereu de mentori, formatori, profesori și școli. Iar din această perspectivă constat că instituția școlară trece printr-o criză acum. Cum se va rezolva această problemă cultural-stilistică? Viitorul ne va arăta. Ca profesor, am datoria să cred că școala va putea depăși această criză.
Cum ar putea fi atrași elevii și chiar studenții spre universul cărților, spre lectură?
Să acceptăm că noile tehnologii, folosite imaginativ și creativ, pot să-i aducă mai aproape de carte pe tineri decât să-i îndepărteze de aceasta.
Ceea ce a fost determinant în acei primi ani de viață au fost câteva reguli și norme morale simple
Câte ceva despre dumneavoastră… Ce ați învățat din familie?
Părinții mei au fost actori la Teatrul Național din Craiova. Bunicul matern, pe care nu l-am cunoscut direct, deoarece când a murit eu aveam un an și jumătate, a fost preot într-o comună din Oltenia. Bunicul meu patern, pe care, de asemenea, nu aveam cum să-l cunosc, deoarece a murit cu cincisprezece ani înainte ca eu să mă nasc, a fost muncitor la Atelierele „Grivița“. Familia tatălui meu, în sec. al XIX-lea, venea tot din Oltenia și s-a așezat în București. Primii ani ai educației și socializării mele s-au petrecut în anii ’60 ai secolului trecut. Mi-am petrecut acei ani, înainte de a începe școala, într-o comună din sudul Olteniei, Grojdibodu, de lângă Corabia, la bunica mea maternă. Ocazional, ajungeam și la bunica paternă, în București. Ceea ce a fost determinant în acei primi ani de viață au fost câteva reguli și norme morale simple: să-i respect pe ceilalți și să acționez în așa fel încât să nu-mi fie rușine de ce ar putea spune sau chiar gândi ceilalți despre comportamentul meu. Bunica din satul din Oltenia insista adesea pe ideea „ce va spune satul despre cutare lucru“. De aici decurgeau norme sau valori cum ar fi onestitatea, respectul, modestia; dar și întărirea unei trăsături psihologice și morale care face parte din caracterul meu și care m-a urmărit mulți ani, anume timiditatea. Mama era o personalitate foarte puternică, o femeie foarte dinamică, comunicativă și perseverentă, care mă motiva să urmăresc și să ating scopuri dificile. Tata era o fire mai lirică, ușor boemă și cu un apetit pentru citit și pentru cunoaștere, în general, cu totul aparte. Pentru a vă face o idee, am moștenit de la el și de la bunicul preot o bibliotecă de câteva mii (da, câteva mii) de cărți, dintre care estimez acum că mai mult de o sută erau de matematică. Cum v-am spus, tata era actor, dar avea o pasiune formidabilă pentru matematică, pe care a învățat-o în mare măsură ca autodidact. Țin minte că putea susține la un nivel ridicat discuții cu profesorii de matematică din Craiova despre teme și probleme de algebră, trigonometrie sau geometrie. Practica matematica din pură plăcere intelectuală gratuită. Așa cum unii oameni rezolvau cuvinte încrucișate (erau foarte la modă atunci), el rezolva probleme de matematică; apoi, spre sfârșitul vieții lui, destul de scurte (avea 62 de ani când a murit), devenise pasionat de studiul sistematic al gramaticii și literaturii franceze. Primele discuții serioase despre filosofie le-am avut cu el. Știa bine pe filosofii români interbelici, îi citise, iar cărțile de filosofie pe care le-am găsit în biblioteca familiei mi-au prilejuit primele contacte, la 15 ani, cu domeniul căruia i-am consacrat întreaga mea viață profesională.
Biblioteca a fost ceva are a intrat firesc în viața mea
Cum a decurs întâlnirea cu cărțile? Cum v-ați descoperit pasiunea pentru lectură? Ce au însemnat cărțile în formarea dvs.?
Cum spuneam deja, biblioteca a fost ceva care a intrat firesc în viața mea, pentru că în casă aveam o bibliotecă de câteva mii de volume. De unde știu că aveam atâtea cărți? Eram deja spre sfârșitul liceului când l-am ajutat pe tatăl meu să facem un catalog al cărților, clasificându-le după domeniu. Așa am aflat câte cărți aveam. Erau cărți de diferite genuri; alături de beletristică și teatru, aveam multe cărți de matematică, dar și cărți de istorie (tatăl meu avea un cult pentru Nicolae Iorga și de aceea îi disprețuia profund, poate chiar îi urâse, pe legionari, sentiment care s-a transferat și asupra extremiștilor în general, iar comuniștii intrau în aceeași categorie pentru el – nici tata, nici mama nu au fost membri ai PCR; eu, din păcate, fiind mai convențional și mai compliant în tinerețea mea, mult mai mult decât sunt acum, am acceptat să devin membru al PCR în anii studenției; și nu am de gând să îmi fac apologia aici, spunând că nu aveam convingerile politice pentru a intra în partid, pentru că de fapt, cu ochii mei de acum, asta m-ar face și mai vinovat, căci ar arăta că la douăzeci de ani „consumam“ doze destul de mari de duplicitate și de ipocrizie!). Dar, foarte important pentru ce urma să studiez și să devin, am găsit multe cărți de filosofie din perioada interbelică. M-am îndreptat natural și firesc către filosofii maiorescieni raționaliști, pentru care filosofia și știința coexistă fertil; dar am fost fascinat și de Blaga, poate mai mult de virtuozitatea sa lexicală decât de imaginația sa poetic-speculativă. Eram, la acea vreme, mai înclinat spre pozitivism și scientism decât sunt azi, căci azi dezavuez conceptual și filosofic orice formă de scientism, iar pozitivismul, slavă Domnului, este extinct în filosofie.
Muzica m-a format și mi-a modelat caracterul, contribuind la ceea ce am putut realiza, atât cât am putut, până azi
Ce vă amintiți din liceu, despre nivelul studiilor, despre atmosferă și profesori?
Am făcut studii muzicale complete, din clasa întâi până la absolvirea liceului. Am și încercat să continui studiile muzicale (vioara) la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“, dar nu am fost admis. Competiția era foarte mare, numărul de locuri mic, în anul în care am dat concursul de admitere fiind doar șase locuri la vioară, iar eu m-am clasat cam al zecelea. Liceul, deși unul vocațional, a fost foarte bun pentru mine. Am studiat tot ce mi-a plăcut, am mers chiar și la olimpiadele de matematică în timpul gimnaziului. Muzica m-a format și mi-a modelat caracterul, contribuind la ceea ce am putut realiza, atât cât am putut, până azi.
M-am îndreptat firesc către logică, fiind domeniul cel mai apropiat de matematică și complet non-ideologic
Cum ați ajuns de la muzică la filosofie? De ce ați optat pentru filosofie? Când ați simțit chemarea pentru temele importante ale gândirii, pentru reflecția și cunoașterea filosofică?
Sub influența a ceea ce am văzut și găsit în casă, în primii ani de școală și în gimnaziu, am studiat atât muzică, cât și matematică. Probabil că dacă nu aș fi continuat muzica în liceu, aș fi făcut studii inginerești sau, oricum, științifice, nu literare. Dar liceul l-am făcut la muzică și am părăsit matematica (nu era timp pentru ambele). Așa că la absolvirea liceului, eșuând la admiterea la Conservator, m-am reorientat către o pasiune care începuse să înmugurească de pe la 15 ani, filosofia. Iar mai apoi, în facultate, m-am îndreptat firesc către logică, fiind domeniul (totuși filosofic) cel mai apropiat de matematică și complet non-ideologic. Iar colegii mei din facultate, care doreau să evite disciplinele ideologice, se îndreptau către epistemologie, filosofia științei și, mai ales, logică.
Am avut profesori admirabili
Ce a însemnat facultatea în formarea dvs.? Care sunt profesorii care v-au marcat ca student în procesul edificării intelectuale?
Am avut profesori admirabili de la care am învățat nu numai conținuturi ale disciplinelor filosofice care nu erau corupte sau parazitate de ideologia vremii (eram în anii duri ai ceaușismului, în prima parte a deceniului al nouălea al secolului trecut), ci și un stil de a gândi non-dogmatic, critic și analitic. Mentorii mei au fost: la logică Dragan Stoianovici, Petre Bieltz, Gheorghe Enescu, la istoria filosofiei Ghe. Vlăduțescu, la teoria cunoașterii (parte a materialismului dialectic la acea vreme) Mircea Flonta, la filosofia științei Ilie Pârvu, iar din afara facultății, prin cărțile pe care le-am citit, nefiindu-i student, Vasile Tonoiu, care, până în 1990, a predat filosofia numai la Facultatea de Matematică. De la toți am învățat lucruri solide, consistente și durabile. O situație, care pare anecdotică, deși nu este deloc așa, vă va arăta că tot ceea ce vă spun aici nu este doar rezultatul rememorării nostalgice și subiective a anilor tinereții. În 1994, am început studiile doctorale la Tulane University, în New Orleans. În școala doctorală americană, care tocmai de aceea se numește „școală“, aveam obligația ca în primii doi ani să fiu student la cursuri avansate de filosofie, care să-mi aducă, însumate, 64 de credite. Aceasta însemna să urmez cam patru cursuri pe semestru, adică 16 cursuri în timp de doi ani (patru semestre). Destul de mult, având în vedere că din anul al doilea am început să predau și propriul meu curs de logică studenților de la licență. Ei bine, după primul semestru, directorul departamentului și conducătorul meu de doctorat, Profesorul Graeme Forbes, au avut o discuție cu mine și mi-au cerut să le prezint lista cursurilor făcute la Universitatea din București la licență, pentru că în anii studenției mele nici nu exista o școală doctorală. Decizia lor, bazată pe formarea mea la București, a fost aceea de a transfera creditele și notele de la jumătate din cursurile de care aveam nevoie pentru a completa programul meu de la Tulane. Așa am ajuns la situația de a încheia după un an obligațiile mele de student doctorand. Jumătate din creditele necesare au fost obținute prin echivalarea a ceea ce studiasem între 1980 și 1985 (am repetat anul al IV-lea, din motive medicale) la București. Asta mi-a întărit ideea mea că în universitățile americane oamenii nu se lasă ghidați de prejudecăți, ci se uită la fapte și decid pe loc și flexibil (nu era niciun acord inter-universitar între Tulane și Universitatea din București) să îl scutească pe un student de obligații școlare care nu-i mai aduceau nici un beneficiu. În loc să plătească ei pentru cursurile mele, m-au pus pe mine să fac mai multe ore la propriul meu curs cu studenții mici, aducându-le lor banii din taxele școlare care se aplicau la cursurile de licență (doctoranzii, tipic, nu plătesc taxe școlare în SUA, pentru că au burse).
Ați avut modele în evoluția dvs. intelectuală?
Dacă nu vorbim aici de modele livrești, ci de oameni reali, cu care am interacționat în diferite etape ale formării și evoluției mele profesionale, atunci, alături de profesorii de la București, pe care i-am evocat deja, adaug aici pe Graeme Forbes, care a fost conducătorul meu de doctorat, Saul Kripke, a cărui operă a influențat decisiv filosofia analitică în a doua parte a secolului al XX-lea, și Kit Fine, care ajunge acum să fie cel mai influent logician și metafizician al epocii noastre.
Într-un cadru mai larg, care sunt filosofii dvs. favoriți, de la Socrate încoace? Ce spirite filosofice v-au fascinat și v-au marcat gândirea și opera?
I-am numit înainte pe filosofii contemporani, pe care i-am cunoscut direct și am lucrat cu ei. În tradiția mai lungă, voi aminti aici pe Aristotel, Spinoza, Wittgenstein, Russell, Quine (deși nu împărtășesc anumite părți ale viziunii sale filosofice), Kripke, iar dintre cei în viață, Kit Fine și Graeme Forbes.
Profesoratul a făcut parte din viața mea și nu am părăsit niciodată această profesie
Ce ne puteți spune despre cariera profesorală? Ce a însemnat, ce înseamnă profesoratul pentru dvs.?
Fac această meserie din 1985 și o voi face până mă voi retrage. Nu mă văd ca putând să fi făcut altceva. Și oricâte funcții administrative am avut, profesoratul a făcut parte din viața mea și nu am părăsit niciodată această profesie.
Am fost foarte bucuros să primesc această recunoaștere
Ați fost președintele Institutului Internațional de Filosofie. Ce ne puteți spune despre acest statut, ce a reprezentat pentru dvs. și filosofia românească de azi?
Acesta este un fel de club de elită internațional, cu membri din peste o sută de țări. Sartre, Quine, Kit Fine, Timothy Williamson, Pascal Engel au fost sau sunt membri ai acestui institut. Din România, Grigore Moisil a fost membru al Institutului. Să fiu ales președinte de către colegi a fost pentru mine o imensă onoare și responsabilitate. Am fost foarte bucuros să primesc această recunoaștere și să pot organiza una dintre întâlnirile anuale la București.
Ca Rector, am imprimat un stil managerial bazat pe întărirea valorilor academice
Care considerați că sunt cele mai importante realizări ale dvs. ca profesor, ca filosof, ca autor și academician? Dar ca Rector și Ministru?
Ca profesor – introducerea unor domenii ale filosofiei care nu erau predate la noi, cum ar fi filosofia minții sau științele cognitive; dar și îndrumarea multor generații de studenți, dintre care unii au ajuns, ei înșiși sau ele însele, profesioniști bine pregătiți, filosofia fiind decisivă în formarea lor.
Ca filosof – aici lucrurile se dezvoltă în ultima vreme spre închegarea unei concepții în care logica filosofică este folosită pentru a construi în domeniul metafizicii, filosofiei minții și al eticii; anume o concepție relaționistă (inspirată de către Kit Fine).
Ca autor – cărțile, studiile și traducerile mele din deceniile de practicare a filosofiei; acumulările realizate de-a lungul anilor mă aduc acum în punctul în care în anul acesta am patru proiecte pentru edituri străine (Oxford, Springer, Routledge și, probabil, Cambridge) și un proiect pentru o editură din România, Polirom.
Ca academician – sunt vicepreședinte al Academiei Române din mai 2022 și îmi revine sarcina de a construi o comunicare care să pună mai bine în valoare ce anume se realizează în Academie; coordonez Editura Academiei și câteva secții de științe sociale și umaniste și Filiala Timiș a Academiei Române.
Ca Rector – am imprimat un stil managerial bazat pe întărirea valorilor academice și am înființat Institutul de Cercetări al Universității din București (ICUB); am contribuit la diversificarea programelor de licență, master și doctorat.
Ca Ministru – mandatul meu a durat șase luni; am organizat concursul pentru ocuparea posturilor de directori în învățământul preuniversitar (față de care a existat o rezistență trans-partinică foarte bine organizată); aplicarea fermă a normelor eticii cercetării științifice, prin aplicarea deciziilor legale cu privire la sancționarea plagiatelor în tezele de doctorat; am realizat și alte lucruri, care sunt prezentate în raportul sintetic al mandatului, dar care nu au atras atenția oamenilor precum cele două chestiuni amintite aici.
Sunt profesor, și am o datorie morală să-mi păstrez optimismul în privința virtuților educației realizate în școală
Ce planuri aveți, ce proiecte stau pe agenda dvs.?
Să scriu și să public, mai ales la edituri străine, așa cum am spus deja răspunzând la o întrebare anterioară.
Să lucrez pentru Academia Română și pentru Institutul de Filosofie și Psihologie „C-tin Rădulescu Motru“ al Academiei Române.
Cum priviți viitorul educației românești?
Cu un optimism rezonabil și moderat. La urma urmei, sunt profesor, și am o datorie morală să-mi păstrez optimismul în privința virtuților educației realizate în școală.
Să păstrăm încrederea în copiii noștri și în copiii lor! În viitorul nostru, al tuturor
Când vom putea vorbi despre România Educată, nu ca despre un Proiect, ci ca despre o realitate – care ne va situa în Europa civilizată, așa cum am fost în alte epoci?
Poate că peste cincizeci de ani. Să nu uităm că nu suntem „ultima generație“ pe Pământ sau în România. Să păstrăm încrederea în copiii noștri și în copiii lor! În viitorul nostru, al tuturor.
Interviu publicat în numărul 39 al revistei Tribuna Învățământului
