Mai țineți minte zbaterile lui Florin Rotaru de acum vreo zece ani? Pe scurt. A dat Legea bibiotecilor, ca deputat, a fost Directorul Bibliotecii Municipale „Mihail Sadoveanu“ a Municipiului București, unde a inițiat giganticul program „Biblioteca Dacoromania“, de punere pe Internet a documentelor și tipăriturilor importante din cultura română, apoi programul de bibliografie a tipăriturilor bucureștene – era modelul de intelectual implicat în fapta științifică și culturală. Și încă mai este, desigur, numai că a trebuit să se „exileze“ din România și actualmente funcționează ca ­profesor universitar în Suedia, la Universitatea Upsala pare-mi-se… Dat în judecată la noi pentru achiziția unor cărți și documente la un preț considerat (de către cei care l-au acuzat) prea mare, dat afară din funcție, obligat să vi­ziteze, pentru scurt timp desigur, beciurile regimului – a ieșit de acolo, și-a dovedit în instanță nevinovăția, i s-au calculat despăgubirile materiale (câteva ssute de mii de euro, am auzit, care trebuie plătite), a fost repus chiar în drepturi – dar această ultimă reparație a declinat-o pentru, repet, situația din Suedia. Prietenii în roagă, îmcă, să revină. Poate va fi din nou cercetătorul model de acum zece ani…

Până atunci, însă, vrem să vă prezentăm unul dintre ma­nuscrisele achiziționate la propunerea lui de către Biblioteca „Mihail Sadoveanu“. A fost editat de Dan Dulciu – un intelectual român stabilit de curând în Austria – dar nu pe hârtie, ci pe internet. Cultura română își caută puncte arhimedice în Europa, despre asta este vorba. Iată, stimați cititori, ce conține Manuscrisul Minar, achiziționat de dl Florin Rotaru cu prețul libertății sale, și apoi cu dobânda exilului, și cum răstoarnă acest manuscris viața lui Mihai Eminescu de până acum.

Din nou despre debutul lui Eminescu

Octav Minar este pe cale de a deveni un „nod gordian“ în eminescologie. În anii noștri s-a încercat descâlcirea lui cel puțin de două ori: o dată când a apărut volumul XVI din ediția academică, și a doua oară când s-a descoperit un manu­scris al său la altă bibliotecă decât cea a Academiei Române, unde se acreditase ideea că se păstrează toată arhiva sa.

În 1989, la apariția amintitului volum (care conține Corespondență și Documentar), lumea culturală a fost luată oarecum prin surprindere , dar presa n-a avut răgazul comentariilor: cartea cu­­prinde masiv scrisori din fondul Minar aflat la Biblioteca Academiei. Coordonatorul ediției, D. Vatamanic, aduce acuzațiile tradiționale (corespondența lui Eminescu în general „este larg exploatată de către biografii poetului, și aici s-au operat falsuri, ca cele ale lui Octav Minar. Apasă și astăzi incertitudinea asupra epistolelor pentru care nu avem originalele sau reproduceri în facsimile.“) – dar conchide sec: „Minar are meritul, trecând peste acuzațiile ce i se aduc, de a fi păstrat co­­respondența (…) și ea a intrat în fondurile publice. Suntem astfel în măsură să eliminăm din corespondența lui Eminescu epistolele inventate sau falsurile operate, indiferent de ce natură“ (Eminescu, OPERE, XVI, Corespondență. Documentar. Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. XLIV).

Două chestiuni rezultă de aici. Mai întâi, că aceste scrisori, existente, nu sunt plastografii – adică scrise de altcineva imitând scrisul lui Eminescu. Era una dintre acuzațiile tradiționale: Octav Minar plastografiază. Apoi, fiind primite în fondurile unei instituții publice, ceea ce presupune o comisie de achiziții cu experți și evaluatori, aceste scrisori existente sunt certificate ca aparținând destinatarilor.

O concluzie se impune: ele validează, de asemenea, și o mare parte din studiile lui Octav Minar unde sunt folosite parțial sau în întregime.

Volumul academic conține, desigur, și scrisori ale Veronicăi Micle către Mihai Eminescu, la secțiunea „Corespondență primită“. Și acestea, multe dintre ele, au mențiunea „Din colecția Octav Minar“ (fiind, de altfel, ștampilate cu ex libris-ul colecționarului). Și unele scrisori editate prima oară încă de către N. Baboeanu, cuprinse de asemenea în volum, au mențiunea că se află în „Colecția Octav Minar“. Practic, numai fragmentele de scrisori nu sunt primite în acest volum – și, atenție, multe dintre scrisorile Veronicăi Micle publicate prin presă de fiicele ei (C. Mille în Dimineața 1908, publică șase asemenea scrisori – din care ediția primește numai două; acestea sunt cu adevărat pierdute; ediția academică le reia numai pe cele publicate între timp în cărți, nu merge direct la ziar; alte confruntări nu facem, pentru că nu-și au locul aici). Lipsind o ediție a tuturor scrisorilor (întregi sau fragmente), iar bibliografiile fiind, încă, lacunare – ne dăm seama cât de încâlcit este domeniul. Ridicarea din arhive a lui Octav Minar a fost, pentru acest al XVI-lea volum din OPERE, mai degrabă o invitație la studiu aplicat, la continuarea cercetărilor cum se zice.

Și iată a doua resurecție a lui Minar: dl Dan Toma Dulciu găsește, la Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu“ din București, un manuscris consistent al acestuia, de fapt o carte în toată legea intitulată „Personalitatea lui Eminescu“. Rezultă că nu numai Biblioteca Academiei deține părți din arhiva Minar – ci și alte instituții publice. Probabil – știindu-se profilul înaltului for științific și cultural – aici s-a primit arhivă propriu-zisă, documente adică, nu și manuscrise de cărți. O cutumă instituțională care face ca o arhivă, probabil foarte mare, să nu fie strânsă la un loc, și să fie răspândită în mai multe părți. Biblioteca Metropolitană nu deține și alte manuscrise de la Minar – presupunându-se, aș spune cu necesitate, că ele mai există și prin alte părți.

Dl Dan Toma Dulciu editează manu­scrisul metropolitan în format electronic, iar volumul este disponibil pe Google. Dau un singur exemplu pentru a se înțelege importanța lui. Perpessicius, în vol. V al ediției sale (Poezii postume), la final, cap. Apocrife, publică această poezie de Mihai Eminescu:

POETUL

Gânduri multe ca furtuna
A cuprins o minte mare,
Fremătând ca-ntotdeauna
Praful lumei spre creiare.
Viața-apare luminoasă
Înălțându-și cânturile…
Moartea este-ntunecoasă
Distrugând avânturile
Tu alege – fantezia…
Urcă-te spre cer nirvanic
Prieten bun e poezia
Și Pegas un nobil crainic.

Și comentează: „Ar fi apărut «în revista Rândunica scoasă de elevii gimnasiști români din Cernăuți în 1865. Poezia e semnată Mihail Eminovici, elev gimnasist», cum stă scris în Mihail Eminescu: Poesii (1865-1887). Ediție publicată de Octav Minar, București, ed. Librăria nouă,/1927/, p. 11. Revista Rândunica nu ne este cunoscută, însă caracterul apocrif al textului se manifestă cu violență și nu mai are, socotesc, nevoie să fie de­­monstrat. În fața documentului, evident, vom ceda“ (M. Eminescu: OPERE, Vol. V, Ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, 1958, p. 689).

Ar fi vorba de debutul lui Eminescu, pe care această revistă îl atestă pentru anul 1865, cu doi ani mai devreme decât se știa. Ediția la care face referință Perpessicius nu există în Biblioteca Academiei, nici în Bibliografia M. Eminescu nu este consemnată, nici în Bibliografia Românească modernă (se prea poate să fie vorba de o pierdere a fișei din Fișier: fără aceasta, nicio carte nu mai poate fi găsită). Dar iată ce scrie Octav Minar însuși, în manuscrisul editat recent:

„Această deprindere, îmi scria Stefa­nelli, o avusese și ca elev gimnazist, la Cer­năuți, unde scoteam o foaie așa zisă literară Rândunica. Eu eram tipograful, redactorul și expeditorul. Dintr’o tablă, făcusem o formă de mărimea unei coli de hârtie, în ea turnam clei de pește topit, apoi copiam cele ce-mi da colegii pe o foaie, cu cerneală chimică violetă, o aplicam; și trăgeam câte zece exemplare, bineînțeles după ce fă­ceam această treabă pentru cele patru pagini ale revistei noastre.

Acolo, Eminescu a început să publice diferite aforisme găsite prin cărțile răsfoite de el, între care și poezia Poetul:

Gânduri multe ca furtuna
A cuprins o minte mare,
Frământând ca’n totdeauna
Bozul lumii spre creiare.
Viața apare luminoasă
Înălțându-și cânturile …
Moartea este întunecoasă
Distrugând avânturile.
Tu, alege fantezia …
Urcă-te spre cer nirvanic,
Prieten bun e poezia
Și Pegas un nobil crainic.

Începutul poetic, comunicat mie de Stefanelli, din revista scoasă de el, și din care păstrase vr’o patru numere, pe care voia să le dăruiască Academiei Române, orientează inspirația lui Eminescu spre cugetare“ (Octav Minar: Eminescu Poet – Filozof. Cultura – Personalitatea – Poezia [Mss. XX638] Vol. I Studiu introductiv Dan Toma Dulciu București 2014).

Este greu să ni-l închipuim pe Minar un imitator al lui Eminescu scriind ca poetul la 15 ani și dând poezia ca debutul absolut al lui. Logica faptelor cere să înțelegem că Rândunica era o revistă confecționată de elevi cu producții de-ale lor. Vedem că în textul preluat de Perpessicius este „Praful lumei…“, iar la Dan Toma Dulciu: „Bozul lumii…“; diferențe de lectură pot exista chiar la Minar – dar, repetăm, în contextul acestei mărturii a sa e greu să-l credem un plastograf. Mai degrabă e ciudat cum de n-a oferit Stefanelli însuși informații, sau un exemplar din această revistă artizanală Bibliotecii Academiei.

Octav Minar consultă intens arhiva sa, și mai reține (copiază) din ea: „În re­vista școlărească Rândunica Eminescu mai publicase și poezia Zadarnic:

Nimicul n’are nici o scară
Să te urci spre gând nirvanic,
Ca să nu fii de ocară
Nu’ncerca să-i fii lui crainic.
Din nimic, ce vrei să fie
Când nimicul este nimic …
Poate un suspin în poezie
Când ești mare și el tot mic.“

Și mai departe: „Într-o altă strofă, pe care o găsesc rătăcită pri manuscrisele păstrate de Stefanelli, poetul alege tot din odele lui Horațiu un vers care devine filozofic prin interpretare:

Grijile supărătoare le alungă numai vinul,
Sărăcia chiar dispare împlinindu-se destinul,
Regăsindu-te pe tine, fericit vei fi o clipă …
Viața noastră stă ascunsă, sub a morții aripă.“

Este vorba, așadar, de un „relata referro“ (relatez ceea ce mi s-a spus), de informații luate de la prietenul din copilărie al poetului, Theodor Stefanelli, la manuscrisele căruia Octav Minar a avut acces.

Alt exemplu: „În poezia Din străinătate (1866), încearcă o îmbărbătare: «Da! da! ași fi ferice, de-ași fi încăodată în patria-mi iubită, în locul meu natal, să pot a binezice, cu mintea’nflăcărată, visările juniei, visări de-un ideal». «În natură parcă nu e tristeță, numai în sufletele noastre găsim această moștenire ereditar㻓. Explicat în notă: „Din manuscrisele păstrate de Stefanelli“.

Chiar și traduceri: „În timpul școlarităței din Schiller îl interesase Fecioara de la Orleans. Portretul Ioanei D’Arc, adus pe scenă în realizarea poetului german, îi dase motive de inspirație:

«În cercul tău meschin și strâmt
Stai tot cu ochii spre pământ …
Nemurirea o privesc numai eu, –
Căci vecinicie fără Dumnezeu.
Nu poate fi, te uită în zarea aurie
De-acolă dreptatea o să vie!»

Cu trimiterea la subsol: „Frederik Schiller, Fecioara de la Orleans. Actul 5 scena 4, din manuscrisele păstrate de Stefanelli“.

Să recunoaștem că este vorba de un alt Eminescu, pentru care nu cred că suntem pregătiți. Octav Minar mai are asemenea trimiteri: „Din caietul manu­scris, păstrat de T. Maiorescu, nedonat Academiei Române“; „Originalul în posesia lui V.G. Morțun, de unde a fost co­­piat“; „Din același caiet păstrat de Vasile Pogor“; „Originalul în posesia lui T. Maiorescu, de unde a fost copiat“; „Din caietul manuscris păstrat de Vasile Pogor“; „Originalul păstrat de profesorul Novleanu din Iași, de la care am copiat scrisoarea“; „Din caietul manuscris păstrat de profesorul A.D. Xenopol“.

Practic, el a mers din om în om pe la foștii prieteni ai lui Eminescu și a copiat ori a preluat manuscrise atunci când i s-au dat. Întrebările curg de la sine: ce a făcut V. Pogor cu asemenea documente eminesciene, dar V. Burlă, Novleanu, Stefanelli, V.G. Morțun etc.? Unde sunt arhivele acestora? Cum și-a protejat Junimea în general prestigiul de descoperitoare a lui Eminescu?

Este unul dintre motivele – foarte serioase! – pentru care Octav Minar a fost un incomod printre contemporanii lui (dar mai ales pentru cei ai lui Eminescu, atâția câți mai trăiau). Să fie și motivul pentru care ar trebui să refuzăm în bloc ce a colecționat sau copiat el, ce a salvat de la pierdere?

Un alt tip de notație minariană, după un lung șir de citate: „Din întreaga Corespondență a lui Eminescu au fost culese aliniatele ce-i lămuresc personalitatea, făcând din ele un fragment de autobiografie“.

Acest stil al colajului, definitor pentru Octav Minar, este extrem de derutant: vrei să știi totdeauna și ce este dincolo de fragment, nu te mulțumești niciodată cu ce ți se dă, istoria literară nu se poate face cu porția. Primul care a sudat fragmente de scrisori eminesciene ca să arate cât de greu a fost poetului la Timpul a fost ­Eduard Gruber – și acum, când avem scrisorile din care decupează el, vedem că unele sunt scrise cu veselie de către Eminescu, altele sunt ironice…

Iată cum bunăvoința volumului XVI din OPERE și norocoasa intrate a dlui Dan Toma Dulciu în arhivele Bibliotecii Metropolitane relansează chestiunea Minar în literatura română. Desigur, e nevoie de căutare a tuturor locurilor unde se află această arhivă – și de editare, sau cel puțin descriere a ei: ar fi o „catagrafie“ necesară înainte de a o respinge în bloc sau de a o accepta ca teren de cercetare.

„Eminescu povestind copiilor“

Cu acest titlu apare, în 1928, o carte de Mihai Eminescu, scoasă de Octav Minar, cuprinzând câteva texte potrivite lecturii celor mici: Făt Frumos din Lacrimă, Frumoasa lumii, Borta vântului, Finul lui Dumnezeu, Mușatin și codrul, Călin nebunul. Cartea nu are prefață și nu este comentată în presă, nici în eminescologia ulterioară, fiind considerată un „minarism“, termen sub care înțelegem, în general, plăsmuire făcută de Octav Minar în numele lui Mihai Eminescu. Ce „editează“ el nu se potrivește cu manuscrisele eminesciene. Cartea mai are o ediție, în 1931, cu alt conținut: Poveste indiană, Nuca, măgarul și cârja, Pasărea măiastră, Făt Frumos din lacrimă, Băiatul cel năzdrăvan, Mușatin și codrul, Comoara misterioasă – la fel: fără prefață, fără comentarii. Volumul VII din ediția academică o semnalează, dar notează sec: „O. Minar trimite la izvoare ce nu pot fi controlabile“. Desigur, având în față descoperirea dlui Toma Dulciu, acest manuscris minarian achiziționat de Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu din București, trebuie rediscutate și aceste povestiri, toate, adică trebuie stabilit locul lor în creația poetului: sunt apocrife, plăsmuiri, sunt de căutat în alte arhive decât cea de la Biblioteca Academiei ori cele cunoscute ca având manuscrise eminesciene?

Una dintre aceste povestiri ne atrage atenția în materialul de față: Comoara misterioasă. Nu se regăsește între ma­nuscrisele eminesciene. Se sfârșește cu această notă a editorului: *) Din colecția de povești scrise de Eminescu în 1885 la Odessa. Prelucrare după Edgar Poe. Au fost trimise prietenului său Prof. Novlea­nu pentru a fi publicate. Reproducerea oprită. Până aici totul este adevărat: este o prelucrare a povestirii Scarabeul de aur de Edgar Allen Poe, cu schimbarea numelui personajului principal (la Eminescu se numește chiar Edgar), cu introducerea unui personaj nou, un oarecare Prinț Glinka, și, mai ales, cu localizarea acțiunii în… Insula Șerpilor din Marea Neagră, a cărei legendă nu ne putem abține s-o redăm (după Eminescu, repetăm):

„Nenorocirile schimbă firea oamenilor. Din veseli îi face triști, din triști îi face veseli, încât și ei se minunează de aceste transformări ale naturii.

Într-o țară îndepărtată locuia cu părinții lui Contele de Sex, coborâtor ­dintr-o veche familie de mari seniori, a căror bunici își plimbase plictiseala peste mări și țări.

Pe moșia lor de mii de hectare, făcuse tot ce mintea poate să imagineze. Adusese din India un castel întreg din lemn, pe care luni de zile îl transportase corăbiile bucată cu bucată. Reclădit într-o pădure seculară, această locuință exotică servea pentru vânătoare.

Viața de lux și trândăvie ruină complet pe acești nobili. Fiul lor, Edgar vesel altădată, după moartea părinților rămase foarte sărac și posomorât. Nemaiavând ce să facă, mai de nevoie, mai de rușine, într-o zi se hotărî să părăsească țara unde se născuse și crescuse. Auzise dânsul de la diferiți călători de o țărișoară mică, dar frumoasă. Aceștia îi povestiră că în vechime pe locurile românești au trăit regi și prinți foarte bogați, a căror averi de frica barbarilor, le îngropase în locuri unde numai ei și servitorii lor credincioși știau unde stau ascunse. Murind în lupte, comorile rămâneau pierdute pentru totdeauna. Astfel Edgar, după multe încercări nereușite, se stabili într-un sat de la gurile Dunării. își făcuse un cort și se ocupa cu vânătoarea și pescuitul. Luase în pribegia lui pe fiul indianului pe care îl aduseseră părinții lui odată cu acel castel fantastic. Mama și tatăl lui muriseră, încât bietul negru rămăsese singur pe lume, ca și Edgar, fiul stăpânului său.

Amândoi își petreceau vremea cu vânatul și pescuitul. Din trunchiul unui copac bătrân își făcură o lotcă. Spre asfințit, îi vedeai în largul mării, în căutarea hranei. Într-o zi zări din depărtare o insulă care părea că este spatele unui uriaș din poveste care aștepta să se ridice. Fiindcă se înnoptase, se hotărâră ca a doua zi în zorii zilei să se ducă într-acolo, spre a o explora. Ajunși la țărm, încercaseră să debarce. Dar observară că insula e pustie. Din depărtare însă auziră fluierături misterioase. Până să se dumerească, mii de șerpi cu gurile căscate săreau și încercau să se apropie de îndrăzneții vizitatori.

Cum nu aveau asupra lor nici o armă, se refugiară în lotcă și se înapoiară la cort, cu hotărârea de a se întoarce înarmați în ziua următoare. Cum stau în fața focului, pregătindu-și cina, deodată se prezintă în fața lor un tânăr chipeș și foarte distins.

– Bucuroși de oaspete?
– Sunteți bine venit, domnule, răspunse Edgar, întinzându-i mâna.
– Mă recomand prințul Glinka.
– Contele Edgar de Sex.

După ce își istorisiră viața lor, prințul înainte de plecare le istorisi legenda insulei misterioase.

– Ați văzut, nu este așa, insula este foarte veche, e din timpul grecilor, care veneau la Tomis, și în drum când rătăciau drumul poposeau acolo. Bătrânii spun că a fost acolo un templu de marmură măreț, unde slujea un preot care avea o fată distinsă și frumoasă. El era și vrăjitor, căci venind din Elada, adusese diferiți șerpi pe care îi întrebuința pentru leacuri. Se dusese vestea de minunile preotului care lecuește orice boală. Bolnavii din lumea întreagă veneau să-și caute mântuirea.

Un prinț, cel mai bogat din vechea Eladă, era bolnav fără leac. Chiar zeii, prin gura oracului de la Delfi, i-au prezis moartea. Disperat, el se hotărî să încerce înainte de a muri și sfaturile acestui preot vestit. În patria lui însă legea oprea să imigreze în alte țări pe nababii ținuturilor. Cu multă greutate obținu favoarea de la rege să plece, ridicându-și averile. Zece corăbii umplute cu aur și pietre scumpe plecară în larg. Bătrânul prinț fu însoțit de fiul său și de un servitor credincios. Soția lui murise de întristare mai de mult. Luni de zile se luptară ei cu furia valurilor și a vânturilor. După multe suferințe, corăbiile ajunseră la insula misterioasă. Averile fură descărcate și prinții fură primiți cu multă cinste de locuitorii insulei și de marele preot cu fiica lui.

Bătrânul prinț se însănătoși. De bucurie, se hotărî să nu mai părăsească insula. Fiul său se căsători cu fiica preotului, ducând cu toții o viață ferită de lipsuri.

Dar Agamemnon, rivalul bătrânului prinț, se hotărî să se răzbune în contra lui pentru că plecase fără să-i achite o datorie ce o avea, care se ridica la o sumă mare.

– „Am să-i arăt eu, sgârcitului, cum trebuie să se poarte cu datornicii!“. Zis și făcut. Se îmbarcă pe trei galere cu o ceată de voinici și plecă să se răsboiască. Câțiva pescari aduseră vestea în cetate, căci îi zăriseră în larg. Bătrânii îngropară în grabă comorile.

Unde? Nu se știe! Apropierea lui Agamemnon îi înspăimântară așa de mult, încât părăsiră cu toții insula. Rămăseseră numai șerpii care aveau locul lor în altarul sfințit și care deveniseră foarte răutăcioși când preotul încercase să-i ridice pentru a fi îmbarcați în corabie. Erau așa de furioși, încât l-au mușcat de mâini cu atâta putere, pe bietul preot, încât acesta leșină. Părăsind insula, îi blestemă să trăiască, înmulțindu-se și mâncându-se unii pe alții. Insula, de o mie și mai bine de ani a rămas pustie. Pescarii cântă pe o arie veche aceste cuvinte populare rămase la gurile Dunării:

A fost odată-un prinț bogat
Valurile, vânturile…
Și dânsu-aici a îngropat
Comori de aur și-a plecat
Valurile, vânturile!
A fost și-un preot minunat,_
Valurile, vânturile…
Ce multă lume-a vindecat
Cu șerpii cari l-au trădat
Valurile, vânturile!
Și insula e tot pustie
Valurile, vânturile…
O străbate o armonie,
O nențeleasă poezie
Valurile, vânturile!“

Mai departe, povestea urmează, cu mici rezumate, nuvela lui Edgar Allen Poe. Știm că Eminescu era interesat de autorul american: tradusese împreună cu Veronica Micle Morella, o altă nuvelă a lui (alegerea însăși este interesantă, pentru că subiectul amintește de tiparul nuvelei Lanțul de aur, de Onkel Adam, tradusă de Eminescu pentru Familia încă din 1866) – iar I.L. Caragiale publicase, desigur, tot la îndemnul său, două povestiri de Poe, în Timpul din 1878. Versurile din finalul fragmentului citat glossează pe tema poeziei eminesciene Dintre sute de catarge – și, lucru încă mai interesant, imaginea se regăsește într-o scrisoare a poetului de la Odessa, din 12 august 1885, către Vasile Burlă: „….vântul și valurile locului, cu freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor și nopților care se scurg uniform și monotone ca bătăile unui ceasornic de părete“ (O. XVI, p. 216); de asemenea, începutul amintește de o cugetare a sa din Mss. 2258, 163 v.: „Oamenii veseli comit mai multe nerozii decât cei triști; dar aceștia comit mai grave. Nenorocirea este cel mai bun dascăl; își are metoda lui proprie dar de greș nu dă“.

de N. Georgescu – profesor universitar