Motto: „Eminescu a fost o minune a naturii iute trecătoare; un meteor căzut din cer care, prin fulgerătoarea sa dungă de foc, a revărsat o nouă şi necunoscută până atunci lumină asupra literaturii noastre româneşti”. (N. Gane)
La 15 iunie anul acesta se împlinesc 126 de ani de la dispariţia, în 1889, la numai 39 de ani şi cinci luni de la naştere, a Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, considerat simbolul culturii noastre naţionale, unul dintre cei mai de seamă poeţi ai Europei şi ai lumii.
A-l evoca pe Eminescu, un rod genial al ţării, ceea ce înseamnă el pentru literatura noastră şi cea universală, pentru „cei cu inima rom@nă” şi sensibilitatea lumii întregi, nu este un lucru aşa de uşor.
Fiind receptat în 64 de limbi de mare circulaţie ale Terrei, acesta nu e numai mare poet, prozator şi gazetar rom@n, el este genial şi nimănui nu-i este îngăduit orgoliul de a crede că poate cuprinde, înţelege şi explica ameţitoarele adâncimi şi înălţimi ale cugetării şi artei eminesciene.
După cum remarca criticul literar Garabet Ibrăileanu, în unul din cele mai luminoase studii ale sale asupra vieţii şi operei scriitorului, Eminescu se număra printre „exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea”.
Ceea ce-l situează pe poetul nostru alături de cei mai străluciţi reprezentanţi ai geniului uman este complexitatea însuşirilor sale.
Astfel, el era o însemnată personalitate umană, un om în adevăratul sens al cuvântului, „un om dintr-o bucată şi dintr-una care se găseşte pe toate cărările”, cum l-a caracterizat cândva cunoscutul dramaturg I.L. Caragiale.
A fost un om de caracter şi de credinţă statornică, incapabil de compromisuri, fiu al mamei sale, Raluca Eminovici, care, cum spunea el, „când iubea, iubea, când ura, ura”, un om de muncă fără odihnă, luptându-se pentru mai bine şi pentru frumos, până în ultimele clipe ale vieţii sale creatoare.
În ciuda decepţiilor şi scepticismului său, Mihai Eminescu n-a fost şi nu s-a simţit niciodată ca o frunză bătută de vânt, ci ca o fiinţă cu puternice rădăcini în trupul sănătos al poporului său, în înţelepciunea şi frumuseţea folclorului românesc.
În scurta, dar neobosita sa viaţă, după cum o ştim bine din mărturisirile tuturor celor care l-au cunoscut şi din manuscrisele sale, „poetul nepereche” era un om de o înaltă cultură, fiind un excelent cunoscător al principalelor literaturi moderne şi antice, al marilor filozofi, cu temeinice cunoştinţe de istorie, filologie, folclor, chiar de economie politică şi altele.
Având o temeinică şi multilaterală pregătire intelectuală, ceea ce a sporit şi a ridicat în mod deosebit personalitatea sa creatoare a fost robusta conştiinţă artistică.
Concepând arta nu ca acel voluptos joc de imagini pe care îl condamna încă din poezia „Epigonii”, ci ca o sarcină de mare gravitate, având izvoarele inspiraţiei şi mijloacele sale de expresie în sânul poporului, poetul n-a dat glas decât acelor simţiri şi gândiri ce corespundeau neamului său, năzuinţelor celor mai alese ale omenirii.
Niciodată scrierile lui, în versuri sau în proză literară, în articole, în scrisori particulare sau în încercările mărunte sau de mari proporţii rămase în cele 15.000 de file ale manuscriselor, din cele 44 de caiete, n-au fost un produs al improvizaţiei, ci un cântec înălţător sau o mângâiere smulsă din adâncul inimii lui, identificată în aspiraţiile ei esenţiale cu cea a întregului popor.
Dincolo de talentul său uluitor, ceea ce face din „poetul cel mai poet” una din personalităţile creatoare cele mai de seamă ale lumii este tocmai imensitatea universului său lăuntric, în care descoperim sfâşietoarele frământări ale nepotolitei lui conştiinţe umane şi artistice, mereu în căutarea adevărului, a cuvântului ce poate exprima cel mai bine acest adevăr.
Prin întrebările asupra problemelor majore ale lumii – existenţa, arta, societatea, iubirea –, prin arzătoarele sale căutări şi străduinţa de a le afla răspunsuri, prin silinţa de a le înveşmânta în haine de imagini noi, care să corespundă, asemenea conţinutului, nedumeririlor, contradicţiilor, aspiraţiilor şi spiritului semenilor săi, cu strălucitul său talent personal, Eminescu a devenit expresia cea mai luminoasă a simţămintelor rom@nilor de pretutindeni, un înnoitor pe toate planurile în literatura noastră, un neegalat creator de valori artistice absolute.
Prin temele literaturii sale, problemele şi sentimentele abordate, prin mijloacele de expresie folosite şi duse repede la desăvârşire, de la „Mortua est” până la „Scrisoarea I”, de la „Venere şi Madonă” sau „Floare-albastră” până la „Scrisoarea IV” sau „Lasă-ţi lumea…”, de la „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!” până la „Scrisoarea III”, de la „Epigonii” până la acel nemaiîntins zenit al literaturii noastre care e poemul filozofic „Luceafărul” (1883), prin pilda îndelungii sale elaborări şi a exigenţei necruţătoare ce-l ducea la desăvârşire, în lirică, în nuvelă, în roman, în publicistică, poetul nostru naţional şi universal a însemnat imens.
Genialul poet, prin întreaga sa creaţie nemuritoare, este cea mai de seamă podoabă a literaturii noastre naţionale, prin saltul înainte pe care l-a produs în „poezia noastră nepereche”.
Prin el geniul românesc s-a afirmat în universalitate. Fireşte, frunţile ni se înclină cu iubire şi sfială şi sufletele vibrează. El rămâne Luceafărul nostru de sus!
Trecând 126 de ani de când „domnul limbii române” şi-a aflat liniştea eternă, flacăra gândirii, simţirii şi artei lui nu se va stinge însă niciodată. Ea va trăi veşnic vie în inimile noastre şi, după cum poetul însuşi a notat în „Scrisoarea I”, al său „…nume o să-l poarte/ Secolii din gură în gură şi l-or duce mai departe”.
Prof. Marinela ARMEANCA,
Şcoala Gimnazială Scurtu Mare, Jud. Teleorman