58 de elevi din două clase a IX-a au răspuns, la finele anului școlar 2013-2014, la o singură întrebare: Ce învățăminte ați desprins după un an de liceu? Sugestia a fost să se semneze pe foi, dacă vor, ori să-și păstreze anonimatul, iar condiția esențială era să fie sinceri. Pur și simplu li se propunea un exercițiu de sinceritate într-un moment lipsit de încordare și de stres, când mediile cele mai importante sunt deja încheiate, iar orele se desfășoară într-un climat destins, chiar relaxat. Este dulcele preludiu al vacanței, cu zâmbete, întrebări amabile și convenționale, când catalogul pare prietenul tuturor, iar sarcinile de lucru peste vară (lecturi obligatorii, referate pentru portofoliu, 100 de probleme de matematică) par fixate într-un orizont îndepărtat și nu nasc deocamdată niciun disconfort psihic.
Cei mai mulți au luat în serios întrebarea, dar n-au fost puțini nici aceia care au expediat-o în manieră șăgalnic adolescentină, comod-teribilistă ori pur și simplu laconic, printr-un enunț de o crasă comoditate: „Nu am idei!” Este și aceasta o cale de a eluda orice răspundere, detectabilă mai târziu la adulți. O elevă constată că „liceul este cu totul diferit de școala generală”, dar nu detaliază. Aceeași este convinsă că fiecare materie liceală are un rol în educația noastră și că „trebuie să fim atenți și prezenți la ore pentru că fiecare oră con­tează”. „Trebuie să luăm totul în serios”, ne aver­tizează o altă elevă, care vrea să facă și o concesie profesorului de literatură, admițând că „e bine să citim mai mult, căci orice carte ne ajută”; tot ea încheie apodictic: „Fără muncă nimic nu este po­si­bil!” Mai târziu se va convinge, din păcate, că e po­sibil… O altă adolescentă, nu lipsită de naivități, consideră că în clasa a IX-a „viața noastră a ajuns la un alt nivel”, „viitorul depinde de noi”, „profesorii sunt mai exigenți și unii cam exagerați” (sic!) și con­chide aproape umoristic: „Nu trebuie să întârzii la ora de română”. Dar la celelalte?… „Am învățat să chiulesc”, afirmă ritos o colegă de clasă, după care completează: „Am învățat să mă integrez în anumite grupuri, să cunosc oamenii mai bine și să nu las mediile să scadă (sic!), căci rămân cori­gentă”. Altcineva a desprins o morală utilă: „Să fim cinstiți și corecți, pentru că avem de câștigat dacă nu trișăm”. Un elev nu vede niciun spor pe niciun plan: „Sunt la fel ca în clasa a VIII-a”, enunț discu­tabil, de vreme ce măcar este mai mare cu un an, dacă intelectual n-a crescut. Alt respondent a re­ținut un singur tâlc major: „Nu trebuie să faci mai mult de zece absențe!” Pe un ton patetic, altcineva conchide: „Anul acesta cred că mă va marca pe viață… Am înțeles că nu totul e așa cum aș vrea eu. Trebuie să învăț consecvent și să nu mai amân nimic, fiindcă există consecințe grave, cum ar fi co­rigența”. Prudența este mama înțelepciunii, ne sugerează o elevă pățită: „Nu poți avea încredere în liceeni; dacă nu ai grijă de tine, consecințele le simți pe pielea ta”, și conchide paradoxal: „Deși regulile sunt stricte, nu trebuie respectate!” Ciudată optică. O adolescentă hâtră pastișează clișee profesorale: „Dacă nu-l știi pe Eminescu, ești un om mort; Notele nu contează; Dacă elevul nu este în clasă, atunci e afară și deci este absent; Cea mai bună mașină este aceea cu o blondă în dreap­ta”. O elevă structurează sintetic o „tablă” de învăță­minte: „Mi-am dat seama cât de repede trece tim­pul; mi-am dat seama cât contează o absență; mi-am dat seama că în viață trebuie să fac ce-mi place; am învățat să-mi clădesc viitorul încă de pe acum, pentru că orele de modul plus practica sunt ca temelia unei case; profesorii sunt mai reci față de cei din gimnaziu: nu prea le pasă dacă ai înțeles materia, important este să fie predată; ar trebui să facă un efort mai mare pentru ca noi să înțelegem”. O elevă neliniștită admite filosofic: „Am învățat că mai am multe de învățat. La liceu nu am găsit libertatea la care mă așteptam. Acum știu că nu contează dacă un profesor este blând sau exigent; contează întreaga lui personalitate. Am mai învățat că nu întotdeauna cine e rău cu tine îți vrea și răul”. Altcineva afirmă catastrofist: „Acest an de liceu a fost pentru mine ca un an de închisoare (Bine, nu este termenul potrivit!). A fost o schim­bare radicală, bruscă și neașteptată”. Un băiat are o certitudine: „După acest an de liceu am aflat că trebuie să învăț la matematică”. Un altul gândește periculos: „Am învățat să apreciez mai mult week-end-urile și vacanțele și mai ales am învățat să chiulesc ca un profesionist”(?!). O colegă îl com­ple­tează de la distanță: „Cel mai important: am învățat să copiez!” Bomboana pe tort aparține unei adolescente care ne transmite o concluzie teri­fiantă: „Acest an ne-a chinuit complet!”
Răspunsurile elevilor de 15-16 ani atestă, pe de o parte, ingenuitățile vârstei, pe de alta, conțin des­tul de bine mentalitatea acestor vremuri. Înclinația hedonistă a adolescenților îi împiedică să vadă sensul mai adânc al acestui prim an de liceu. Ei se tem de absențe și de corigențe, au un complex al matematicii, se raportează în treacăt la ceilalți (grupuri, anturaje) și văd cu destulă claritate imediatul școlar, dar nu pariază pe o privire de perspectivă. Lipsește viziunea. Cei care proclamă bățos „Notele nu contează!”, preluând mimetic un slogan profesoral, uită să adauge că sunt foarte importante achizițiile culturale ce trebuie „să acopere” notele respective. Puțini se gândesc la bacalaureat, socotit încă „un pod prea îndepărtat”, și trăiesc doar clipa (Carpe diem!), fără neliniști și fără metafizică. Acești elevi sunt pragmatici, în sens larg, și de o inconsistență intelectuală pitorească. Tiparul lor psihointelectual se potrivește cu structura unui colegiu economic, care pune la sfârșit în mâna absolvenților un atestat profesional. Vocația – ca înclinație predestinată – rămâne pentru ei tărâmul interzis, exact ca în basmul popular românesc cu eroul pornit într-o călătorie inițiatică decisivă.
Teodor PRACSIU