În favoarea educaţiei emoţionale, care să-i sprijine pe copii să-şi gestioneze adecvat comportamentele, nu este cazul de o argumentare specială; acceptăm cu uşurinţă faptul că, pentru bunul mers al activităţilor educative desfăşurate în şcoală, este necesară în primul rând o subtilă educaţie de acest fel. Starea de spirit a participanţilor reprezintă un fond de care, în mod inevitabil, trebuie să ţinem cont dacă intenţionăm să realizăm un act didactic de calitate. Nu putem comunica oricând orice, la întâmplare, numai pentru că în planificare urmează lecţia în cauză. În cele mai multe situaţii, desfăşurarea lecţiei este sensibilă la context, efortul de înţelegere cognitivă propus de către profesor e adaptat la disponibilitatea psiho-afectivă a elevilor. Apoi mai ştim că primul pas în realizarea unei lecţii reuşite îl are captarea atenţiei şi determinarea unei atitudini pozitive de receptivitate faţă de ceea ce urmează să se deruleze în ora la clasă. În final, transferul de cunoştinţe, probarea competenţelor formate în contexte noi înseamnă demonstrarea utilităţii celor învăţate în situaţii de viaţă concrete, inclusiv prin adoptarea unui ton afectiv potrivit.
În mod curent, răspundem solicitărilor elevilor atunci când se confruntă cu situaţii deosebite, fie că este vorba de consilierea individuală de la dirigenţie, fie că este necesară o susţinere motivaţională în cazul participării la concursurile şi olimpiadele şcolare, fie că sprijinim orientarea şcolară a viitorilor absolvenţi. Deci, ori de câte ori este cazul, ca dascăli, ne oferim suportul psihologic elevilor noştri.
Din toate acestea putem deduce multe idei interesante despre educaţia emoţională. Una ar fi că reprezintă un tip de educaţie care se face în mod implicit, în măsura în care şcoala este o instituţie dedicată dezvoltării copiilor în dimensiunea lor umană, cu toate implicaţiile psiho-afective aferente.
În unele cazuri, educaţia emoţională este însă tratată ca şi cum ar fi un act didactic de sine stătător, capătă o mare autonomie, se presupune că este subiectul direct, explicit al unor lecţii şi activităţi de învăţare. Cel puţin aşa reiese din Fişa de (auto)evaluare pentru obţinerea gradaţiei de merit profesori, Anul 2018, printre criteriile care trebuie îndeplinite de către candidat, la punctul 1. Criteriul activităţilor complexe cu valoare instructiv-educativă, pentru personalul didactic de predare – maximum 77 de puncte, la punctul h, (http://ismb.edu.ro/, p. 3), implementarea unor proiecte educaţionale inovatoare, recunoscute şi aprobate la nivel local/ judeţean/interjudeţean/ naţional/internaţional (ex. de domenii: educaţie parentală, educaţie ecologică, educaţie pentru sănătate, educaţie financiară, educaţie emoţională, educaţie incluzivă, educaţie remedială – inclusiv prin elaborarea şi operaţionalizarea planurilor individualizate de învăţare, educaţie interculturală, învăţare cooperativă, educaţie pentru mişcare etc.) şi/sau implicarea în implementarea programului „şcoală după şcoală“ ca activitate în norma didactică, respectiv a programului „A doua şansă“ – maximum 3 puncte pentru personalul didactic de predare (proiectele educaţionale să fie aprobate de către director şi avizate de inspectorul şcolar).
Deci, dacă profesorul realizează astfel de proiecte inovatoare, cum ar fi cele privind educaţia emoţională, poate spera la gradaţia de merit, doar cât îi permite maximumul de puncte, pe care le poate obţine în funcţie de amplitudinea proiectului: 0,4 puncte proiect/program la nivel local, 0,8 puncte proiect/program la nivel municipal, 1 punct la nivel naţional, 1,5 puncte la nivel internaţional. Dacă proiectul vine în întâmpinarea unor nevoi reale ale beneficiarilor educaţiei, adică are toate datele unei realităţi constrângătoare, atunci ce anvergură poate avea respectivul proiect?
Transpunerea activităţii didactice prioritar calitative în modalităţi de configurare atât de strict cantitative, cu operaţionalizarea unor grile de evaluare pe baza unor repere defalcate în puncte şi fracţiuni de puncte, este doar una dintre faţetele birocratizării educaţiei care poate distorsiona semnificativ finalitatea acesteia. În spiritul cuantificărilor activităţilor, a producerii de dovezi, forma riscă uneori să afecteze fondul în care se desfăşoară actul educativ.
Dacă educaţia emoţională se face implicit ori de câte ori este cazul, în orice moment petrecut de copil la şcoală, atunci de ce munca profesorilor este apreciată doar dacă se realizează sub autoritatea unui proiect educaţional aprobat de director şi avizat de către inspector?
Educaţia emoţională va fi analizată, avută în atenţie pentru a fi monitorizată atunci când copilul dă semne de suferinţă, când are comportamente neconforme cu aşteptările legitime ale comunităţii, sau tot timpul chiar şi pentru copiii a căror sănătate emoţională este solidă?
Preocupările privind educaţia emoţională sunt prezente şi pe agenda unor ONG-uri. De pildă, Salvaţi Copiii! are un astfel de Centru de Educaţie Emoţională şi Comportamentală pentru Copii (http://www.salvaticopiii.ro). Din datele făcute publice de Salvaţi Copiii! aflăm: „Unu din cinci copii prezintă la un moment dat în viaţă o problemă de sănătate emoţională şi/sau comportamentală“. Asistenţa oferită în centru este susţinută de specialişti: medici psihiatri, psihologi clinicieni, pishopedagogi, logopezi, asistenţi medicali, asistenţi sociali. Interesant este că, pe lângă serviciile oferite copiilor şi adolescenţilor, există şi servicii de consiliere adresate părinţilor cărora le sunt destinate şi programe educaţionale. Putem considera această abordare copil-părinte una care ilustrează fericit un exemplu de bună practică.
Colaborarea între părinţi şi educatori în scopul suportului psihologic acordat copiilor sau adolescenţilor este un mod de soluţionare a dificultăţilor de ordin emoţional deosebit de util. Iar acest lucru nu trimite neapărat la un alt tip de educaţie: cea parentală. Doar că domeniul emoţional nu poate fi abordat decât într-o strânsă legătură cu implicarea persoanelor semnificative, în intenţia de a crea şi consolida un mediu afectiv echilibrat.
Deci în actul complex al educaţiei emoţionale sunt chemaţi să colaboreze părinţii, profesorii, alte persoane din viaţa copilului. Ceea ce are loc în viaţa de fiecare zi, prin interacţiunile umane mai mult sau mai puţin adecvate, prin reacţiile pe care le provoacă faptele cotidiene se decantează o anume stare de spirit, un mediu psiho-social în care te poţi simţi mai mult sau mai puţin bine. Iar cum scopul nostru ca profesori este unul educaţional-formativ pozitiv, decurge că, inevitabil, ne punem problema educaţiei emoţionale la care căutăm răspunsuri atât profesionale, cât şi personale.