Într-un judeţ de margine, din unghi geografic şi marginal din punct de vedere economico-social, socotit cu îndreptăţire un pol al sărăciei naţionale, cu mulţi şomeri şi mii de oameni plecaţi peste hotare în statele prosperului Occident, cu sate în letargie, uitate de timp, în care „nucleul vital” îl reprezintă doar crâşma unde se aduc lunar pensiile, iar şcoala se chinuie să supravieţuiască graţie unui apostolat umil, înduioşător şi cel mai adesea precar (am numit judeţul Vaslui), în acest ţinut cu vocaţia… anonimatului doar „revoluţia” de la Pungeşti a reuşit să trezească întrucâtva interesul presei şi al opiniei publice.
Evenimentele importante sunt rare, specta­culosul cotidian se hrăneşte din accidente rutiere, calamităţi, beţii, violuri, iar viaţa curge inexorabil către „graniţele” timpului ilimitat. În acest spaţiu molcom, dulce-mioritic, fracturat de frisoane accidentale, ne-a parvenit la finele anului 2013 o informaţie cu adevărat semnificativă: prof. dr. Theodor Codreanu, criticul şi istoricul literar, prozatorul, eseistul, publicistul, huşean prin domiciliu, născut la Sârbi, nu departe de Bârlad, de ziua păcălelilor (1 aprilie 1945), a primit premiul Academiei Române pentru amplul studiu exegetic Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă – Ermetismul canonic, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011, apărut în colecţia Ştiinţă, Spiritualitate, Societate, sub coordonarea acad. Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi, lucrare editată cu sprijinul Fundaţiei „John Templeton”. Conform tradiţiei, Academia premiază cărţile apărute cu doi ani în urmă, omologând valorile decantate în răstimp. Avem în faţă o cercetare pluri- şi transdisciplinară doctă, profundă, polemică, integratoare, incitantă şi originală prin montajul ideilor şi arhitectura interioară. Ipoteza critică de la care porneşte autorul şi la care se întoarce în final, sisific, pentru a-şi încheia persuasiv demonstraţia exegetică, îl plasează temerar pe Ion Barbu, avant la lettre, în transmodernism prin ermetismul canonic. Aşadar, părintele Jocului secund transcende spectaculos – în opinia exegetului premiat – modernismul interbelic, survolează imperial-detaşat ţinutul arid al proletcultismului românesc, îşi întinde aripile protectoare peste generaţia neomodernistă a lui Nichita Stănescu şi deopotrivă peste generaţia 70, pentru a atinge „fortificaţiile” postmoderniste ale emulilor lui Mircea Cărtărescu, spre a poposi legitim în avangarda transmodernistă. Este un mod foarte îndrăzneţ de a reevalua şi repoziţiona, în context naţional, un poet de anvergura lui Ion Barbu, dublat de matematicianul eminent (Dan Barbilian). Theodor Codreanu procedează metodic, trecând în revistă scrupulos toate contribuţiile critice ale contemporaneităţii poe­tului, semnate de E. Lovinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Pompiliu Constan­tinescu, Vladimir Streinu, Ion I. Cantacuzino, Al. Philippide, Tudor Vianu, G. Călinescu, N. Davidescu ş.a., subliniind reuşitele acestora, dar şi limitele obiective ale percepţiei şi judecăţii lor, generate de „complexele de cultură” ale epocii interbelice. Nu sunt uitaţi, din perspectivă dia­cronică, detractorii postbelici: B. Elvin, intran­si­gentul cenzor intratabil N. Moraru şi Ovid. S. Crohmălniceanu, cel din epoca dogmatică, ulterior repoziţionat estetic. În cvasi-postumitatea poetului sunt sintetizate studiile lui Dinu Pillat şi Al. Paleologu, pentru ca tabloul critic să fie întregit de aportul critic al lui Basarab Niculescu, promotorul infatigabil al metodei transdisci­plinare, Ioana Em. Petrescu, Mihai Cimpoi, Mandies Gyorgy, Solomon Marcus, George Şt. Andone, Dorin Teodorescu, Şerban Foarţă, Mircea Scarlat, Al. Ciorănescu, Marin Mincu, Mihaela Brut, Eugen Simion ş.a. Peste tot, Theodor Codreanu subliniază întâietăţile, ideile valide, ezitările şi punctele nevralgice ale diver­selor interpretări, încât cititorul atent înţelege în cele din urmă adevărata miză a ermetismului canonic barbian. Judecata super­lativă este for­mulată fără ezitare: „În realitate, Joc secund este un extraordinar poem de dragoste, singurul la înălţimea lui Eminescu, în literatura românească şi universală” (p. 369).
Cartea, orchestrată simfonic, nu exclude excursul biografic, dar îl subordonează strict consideraţiilor critice. Sunt valorificate inteligent şi nuanţat contribuţiile lui Mircea Coloşenco, Sorin Popescu şi nu în ultimul rând ale Gerdei Barbilian, devotata soţie a poetului. Fixarea acestuia în paradigma transmodernă nu reprezintă reflexul unui capriciu teribilist, ci încheierea legitimă a unei demonstraţii, trans­moder­nitatea fiind „singura care-l încape cu ade­vărat pe Ion Barbu” (p. 134). Rădăcinile poeziei barbiene sunt adânci şi subtile: „Ion Barbu n-a descoperit perfecţiunea canonică a poeziei în modernişti şi avangardişti, ci hăt departe, în oda pindarică, în geometria ideilor lui Platon, în Shakespeare, în Poe, în Anton Pann, în Baudelaire, în Eminescu, în Rimbaud, chiar în Jean Moreas, toţi văzuţi cu totul altfel decât o puteau face contemporanii” (p. 15). Theodor Codreanu intră curajos în bătălia conceptelor, altfel spus în bătălia terminologică, pentru a veşteji aproximările semantice şi a reliefa nuanţele decisive în judecata critică: ermetismul şaradic, ermetismul filologic, ermetismul sintactic, erme­tismul de procedeu, ermetismul canonic, erme­tism/obscuritate, erme­tism/poezie pură, pita­gorism, platonism, retorism, narcisism, helenism, sintetism, sim­bolism ermetic, canoni­citate pitagoreică, textualism/ inter­­tex­tualitate, poetica oglinzii, increatul etc.
Într-un plan mai larg, mai ales în capitolele consacrate analizelor critice, pertinente, substan­ţiale şi subtile, studiul lui Theodor Codreanu stabileşte conexiuni fertile cu întreaga literatură română de la barochistul Ion Budai-Deleanu până la ultimele promoţii poetice, pentru a proba organicitatea creaţiei barbiene şi perenitatea ei în timp şi spaţiu. Premiul academic salvează de la mediocritate un ţinut provincial şi conferă o inefabilă aură de nobleţe intelectuală unui profesor care a slujit toată viaţa preuniver­sitarul românesc.
 Lina Codreanu: Theodor Codreanu – Bibliografie critică
Încă de la contactul vizual prim cu volumul masiv (585 p.) al scriitoarei şi publicistei Lina Codreanu, „Theodor Codreanu – Bibliografie critică”, apărut sub auspiciile Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, din Chişinău, în 2012, m-am întrebat care vor fi fost mobilurile interioare ale autoarei care au decis-o să purceadă la o asemenea cercetare sisifică. Să fie la mijloc un extraordinar devotament conjugal, după modelul miticei Penelopa, faimoasă pentru fidelitatea ei matrimonială, dacă este să judecăm sensul strict al legendei originare (ulterior, exegeţi ai Odiseei au descifrat în statornicia femeii un calcul pragmatic legat de avere), în cazul de faţă pilda unei credinţe nestrămutate în valoarea culturală incontestabilă a „subiectului”?
 
Să fie oare o provocare insolită aruncată posterităţii, ale cărei balanţe capricioase sunt bine cunoscute în istorie? Să fie vorba pur şi simplu de un orgoliu auctorial şi de o demonstraţie axiologică aproape ostentativă? Să aibă Lina Codreanu un foarte acut simţ al eternităţii şi să ne someze prin această carte să privim mai atent obiectul contemplaţiei/adoraţiei sale? Să fie vorba de o nesperată mână de ajutor dată cercetătorilor viitorului, care, confruntaţi cu o operă complexă şi multiformă, ar putea repede să rătăcească potecile binecuvântate? Poate fi câte ceva din toate acestea şi încă ceva pe deasupra, inefabil şi ireductibil, căci se ştie cât de greu poate fi descifrat labirinticul suflet feminin. Să ne gândim o clipă doar la avatarurile atâtor cupluri celebre ale istoriei noastre literare (Eminescu – Veronica Micle, G. Bacovia – Agatha Grigorescu-Bacovia, Liviu Rebreanu – Fanny Rebreanu, G. Călinescu – Alice Vera Călinescu, Marin Preda – Aurora Cornu ş.a.) şi la destinul în posteritate al iluştrilor bărbaţi, la spiritul scormonitor al biografilor curioşi, „setaţi” pe anecdotica picantă şi pe indiscreţii, ca şi la diversele poziţionări ale iubitelor şi soţiilor, de la fidelitatea evocărilor memorialistice până la mistificaţia postumă (v. cazul jurnalului lui Rebreanu). Suntem pe un teren alunecos, iar judecata grăbită şi apodictică a făcut mult rău adesea memoriei celor trecuţi – vai! – prea devreme la cele veşnice. Lina Codreanu îşi ia de pe acum, se pare, măsuri de precauţie în privinţa posterităţii, lăsând prin cartea de faţă o mărturie esenţială, peste care nu se va putea trece, veştejind din start posibile „refracţii” critice, aprecieri aproximative, judecăţi deformatoare ale celor care vor veni.
Dacă oportunitatea cărţii este dincolo de orice îndoială şi, ca urmare, istoria literaturii îi va rămâne îndatorată autoarei, nu mai puţin importantă ne apare în context aspiraţia exhaustivului. Lina Codreanu ambiţionează să epuizeze sursele documentate, cercetate cu acribie şi răbdare benedictină încă de la debutul publicistic al scriitorului, aflat la vârsta post-adolescenţei imberbe, şi până pe la 66-67 de ani, acesta din urmă fiind – se înţelege – un prag temporal oarecum convenţional, dictat de circumstanţele specifice editării unui volum bibliografic, susceptibil în viitor de noi adăugiri, argumentări şi reorganizări ale arhitecturii interioare. În fond, opera nu s-a încheiat, criticul adaugă noi cărămizi zidirii sale şi nu excludem defel surprize revelatoare în anii ce vor veni. Oricine îşi va pune cândva o întrebare necesară: De când datează preocupările literare ale lui Theodor Codreanu? Bibliografia critică ne vine imediat în ajutor. O secvenţă evocatoare concludentă aparţine universitarului ieşean Constantin Parfene (1929–2004), profesor în tinereţe la liceul bârlădean pe care-l va absolvi Theodor Codreanu: „(…) sunt întâmpinat, într-un hol al actualului liceu «M. Eminescu» (fostul Complex Şcolar din Bârlad), de doi elevi, timizi şi sfioşi nevoie mare. Îi cunoşteam, oarecum indirect, prin intermediul soţiei mele, şi ea de limba română la acelaşi liceu, ca fiind elevi buni, cu înclinaţii deosebite spre disciplinele umaniste. Unul se numea Şoitu, ceva mai puţin sfios, care îl tot împingea spre mine pe Theodor Codreanu, colegul său de clasă şi de bancă. Codreanu era pe atunci un adolescent firav, foarte timid, aproape că nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre mine, blonduţ, modest îmbrăcat şi în mână cu un caiet gros, pe care nu ştia cum să mi-l facă vizibil. Şoitu, suporterul său în acea situaţie, mai îndrăzneţ, mi se adresează politicos, cu rugămintea de a citi caietul colegului său, informându-mă că este vorba de un roman scris de prietenul său în nopţile de «inspiraţie» şi că ar vrea să afle părerea mea” (p. 95-96). Cum liceul a fost urmat între 1959-1963, este lesne de înţeles că Theodor Codreanu mi-a descoperit de timpuriu vocaţia literară; ambiţios şi hotărât, ieşea în arenă nu cu bagatele de circumstanţă, ci direct cu un roman de factură poliţistă. Reperele biografice de la începutul cărţii sunt edificatoare: debutul publicistic, la 14 iunie 1968 în paginile cotidianului judeţean „Vremea nouă”, din Vaslui; debutul publicistic în critica literară – în „România literară”, nr. 21 (33) la rubrica Voci din public, la 22 mai 1969, cu un articol intitulat Moştenire culturală sau… dezmoştenire?
Lina Codreanu înregistrează scrupulos toate contribuţiile literare ale distinsului ei consort, fie că este vorba de volume proprii, ediţii coordonate şi îngrijite, fie colaborări în alte volume, dialoguri, interviuri, anchete literare, colocvii, dezbateri, corespondenţă literară, publicistică etc., precum şi referinţele critice. Nu sunt uitate portretizările şi impresiile despre Theodor Codreanu, dedicaţiile, semnalele editoriale, prezenţa în colegii redacţionale, premii şi distincţii etc. Nicio sursă nu este dispreţuită; toate sunt tratate democratic, de la periodice de prestigiu naţional până la gazete provinciale şi reviste şcolare. Este un mod implicit şi explicit de a proba respect faţă de adevărul istorico-literar, fie el de mare revelaţie ori benign. Pentru Lina Codreanu contează adevărul dincolo de subiectivităţi orgolioase şi vanităţi rănite, slujind o diacronie obiectivă, căreia ne supunem toţi. Structural, cartea respectă arhitectura standard a construcţiilor de acest gen, conformându-se normelor academice şi procedurilor uzuale în materie de înregistrare, înseriere şi adnotare critică, numai că autoarea trece dezinvolt peste graniţele consemnării tehnice a diverselor surse biografice, selectând citatele revelatoare şi rezumând substanţa fiecărei contribuţii literare, pentru ca eventualul cititor să-şi poată forma o imagine de ansamblu. Se citează epigrame, aforisme, judecăţi critice, atitudini şi reacţii polemice într-o succesiune guvernată tiranic de zeul Cronos. Încă de la începuturile sale literare, deloc ezitante, Theodor Codreanu etalează un condei alert, vehemenţă în ton, vocaţie polemică şi consecvenţă metodologică şi atitudinală. Nu are complexe culturale provinciale, intră în dialog cu nume mari ale literaturii noastre, îşi susţine ideile cu fervoare, chiar ritos, în ritm neslăbit şi cu o anume îndârjire inflexibilă. Aş zice că aşa a rămas până astăzi. În linii generale, scrisul său şi-a păstrat atributele definitorii iniţiale, nuanţându-se şi modelându-se stilistic în funcţie de obiectul cercetării. Altfel spus, evoluţia criticului – spectaculoasă la nivelul cantităţii şi al forţei de persuasiune – s-a făcut pe coordonate asumate ferm încă de la început, semn al organicităţii şi al forţei auto-modelatoare. În devenirea sa intelectuală detectăm relativ uşor lecturile formatoare ale fiecărei vârste interioare, autorii predilecţi, motivele tematice recurente, structurările stilistice esenţiale. Înţelegem astfel mai bine în ce constă motivaţia integratoare a lui Theodor Codreanu: dorinţa acaparantă de a fi prezent în literatura română, în pofida multiplelor dificultăţi şi obstacole ale timpului său.
Lina Codreanu reţine din noianul referinţelor critice pozitivul esenţializat şi, ca atare, convenabil, dar nu exclude detaliile lămuritoare cu privire la confruntări şi polemici purtate de critic de-a lungul carierei: răspunsul la o serie de observaţii ale regretatei Ioana E. Petrescu (Studii la literatura română şi comparată, Cluj-Napoca, 2005, capitolul Studii eminesciene); o obiecţie adusă eminescologului documentarist Augustin Z.N. Pop, care susţine teza existenţei strict vegetative a poetului naţional între 1883-1889; poziţionare critică faţă de „demolarea eminescianismului” (p. 163); polemică purtată cu Dan Zamfirescu, cel care afirmase că Eminescu este „primul comunist român” (p. 167); acoladă polemică pornind de la doctrina proto­cronismului românesc, în care Theodor Codreanu apără direcţia naţională în cultură, care n-a fost pe gustul clasei elitiste nici ante-, nici postdecembriste, cu trimitere explicită la Nicolae Manolescu (p. 168); replică polemică dată criticului clujean Ioana Bot, pornind de la Modelul ontologic eminescian (p. 171); reacţia polemică la opiniile ideologico-estetizante ale Ioanei Pârvulescu referitoare la proza publicistică eminesciană (p. 178); articol polemic vizând alegaţia lui Eugen Negrici despre Luceafărul ca „eşec” (p. 181); reacţie polemică la afirmaţiile lui Mihai Zamfir conform cărora Eminescu „s-ar fi opus cu înverşunare oricărei deschideri către modernitate” (p. 194); polemici vizându-l pe H.R. Patapievici, care anunţase solemn că „steaua lui Eminescu a apus” (p. 200). De altfel, pe toată întinderea volumului se pot identifica reflexe polemice, iar titlurile articolelor sunt grăitoare: „Ai noştri tineri…” (p. 223), Dezamăgiri şi… (dez)amăgiri (p. 232-233), Ignoranţa criticismului (p. 235), Vremea idioţilor (p. 250), Eminescologia „cadavrului din debara” (p. 259), „Reacţionarul Eminescu” (p. 267), Culianu, Eminescu şi patologia „corectitudinii politice” (p. 270), Marele Inchizitor (p. 273) ş.a.m.d.
După cum se vede, reperul valoric suprem pentru Theodor Codreanu este Eminescu, în jurul căruia se organizează polifonic întreaga literatură română. În nenumărate rânduri poetul naţional a fost apărat de pe baricadele ideii naţionale, ale patriotismului lucid şi autentic împotriva detractorilor de ieri şi de azi organizaţi în cohorte nihiliste şi demolatoare. Sunt deopotrivă repere axiologice I.L. Caragiale, G. Bacovia, Ion Barbu, Mihai Ralea, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Grigore Vieru, cărora criticul le-a consacrat pagini de o remarcabilă acuitate analitică. Într-o complementaritate fericită, criticul a scris nu doar despre poetul mamei arhetipale (Gr. Vieru), ci şi despre alţi scriitori valoroşi din Basarabia, pe care i-a perceput integrator, ca făcând parte cu legitimitate din corpul literaturii naţionale. Theodor Codreanu n-a ezitat să se pronunţe despre cărţi ale unor autori de rang secund, în temeiul unei transparenţe critice comprehensive de tip maiorescian. Nu lipsesc din cuprinsul bibliografiei critice condeierii conjudeţeni (Ion Gh. Pricop, Cristian Simionescu, Ioan Baban, Gruia Novac, Simion Bogdănescu, Iorgu Gălăţeanu ş.a.), autori care asaltează muzele în căutarea clipelor de graţie.
Cartea Linei Codreanu rezolvă problema posterităţii criticului şi pune la îndemâna cercetătorilor literari un instrument de lucru nepreţuit.