Ministerul a decis să ia taurul de coarne. E un fel de a spune, căci nu suntem siguri dacă taurul acesta are doar două sau, dimpotrivă, mult mai multe coarne. În fond, se poate spune că lucrurile s-au mai așezat. Ce era de schimbat la Legea 1 pare a se fi schimbat și actualul ministru al Educației face eforturi de transpunere în practică a Legii Educației așa cum arată ea acum, după un număr de cosmetizări – vezi cazul evaluărilor la clasele a IV-a, a VI-a și a VIII-a. Au dispărut ori s-au mai împuținat și vocile care cereau nici mai mult nici mai puțin decât o nouă Lege a Educației. Curios e doar faptul că acum puțină lume mai știe exact cum arată cu adevărat Legea.
Într-un articol pe care ni-l propunea recent o personalitate importantă pentru volumul editat de ACC, aflat în curs de apariție, domnia sa vorbește despre examenul de absolvire din clasa a IX-a, evocând aici posibilitatea de a se include și istoria ca disciplină de examen de absolvire. Sigur, trecând destul de repede peste modul aproximativ în care oameni stimabili se pronunță „după ureche”, ajungând să improvizeze, asta nu înseamnă că situația istoriei ca disciplină de studiu cu o singură oră s-a schimbat cumva în ultimii ani. Dimpotrivă, această disciplină de studiu s-a așezat cu totul sub zodia unui impas și nimic nu pare a se schimba în următorii ani. Aceeași personalitate ne vorbea în același articol, intitulat „Școala azi”, și despre restricțiile din planul-cadru așa cum apăreau ele inițial în Lege și care acum nu mai pot fi sub nicio formă un subiect de discuție.
În altă ordine de idei, într-o discuție cu domnul profesor Radu Gologan, la întrebarea mea ce mai e nou cu matematica, domnia sa evoca un gen de dilemă, imposibil de rezolvat, între bunele intenții și finalitățile mereu ratate. Problema, am încercat eu să deduc, pare a se afla undeva în ceea ce Sorin Cristea numea recent, în Tribuna Învățământului, „transpoziția didactică”, adică felul în care se face/nu se face trecerea dinspre „cunoștințele declarative” către „procesul de didacticizare externă” și apoi „internă” a domeniului. Folosind cuvinte ceva mai limpezi, încurcătura privește „convertirea pedagogică (didactică) a conținutului unei științe prin reconstituirea și redarea sa într-o formă specifică la nivelul unei discipline de învățământ”. Sau poate și mai explicit: „Trans­formarea cu­noașterii știin­țifice, pre­lucrată peda­gogic, în obiect de învă­țământ – cunoaștere orga­nizată, recon­textualizată în funcție de elev, devenită obiect de învă­țământ pentru elev, utilizată de elev, recon­textualizată de elevul însuși.
Sigur, problema nu privește doar matematica în mod special, deși aici lu­crurile se resimt probabil cel mai dramatic (avem mate­maticieni de valoare, in­clusiv în învățământul preuni­versitar, dar nu avem pro­fesori de același calibru, dimpotrivă, mulți sunt me­diocri), ci și alte discipline de învățământ. Starea s-a agravat în măsura în care au avut loc schimbări de conținut, „actua­li­zări”, deplasări de conținuturi tot mai mult către clasele inferioare (cel puțin o vreme!), devenită apoi „dramatică” în con­textul în care o nouă „formă a minții” se instalează accelerat la noile serii de elevi, ale căror reprezentări despre știință sunt tot mai mult concrete, condiționate de invazia vizualului și de confuzia tot mai cuprinzătoare între recunoaștere și învățare.
Tentația de a explica multe dintre eșecurile școlii pe seama unor asemenea realități este mare, dar riscantă totuși. Ceea ce este de reținut e că foarte puțină lume mai analizează cu acuitate contribuția celorlalți factori – externi – la aspectele negative ale școlii de azi. S-ar constata ceea ce teoretic știe aproape toată lumea, că rolul altor factori este însemnat, numai că inerția lor e și mai mare decât a școlii însăși sau a managementului școlar, generată de politici care ar putea fi cu adevărat coerente. Ceea ce continuă totuși să nu se întâmple!…
O dezbatere recentă a FSLI, care a beneficiat de prezența principalelor figuri asociate școlii în prezent, a părut să reînvie interesul pentru căutarea unor soluții. Tema de bază a dezbaterii a constituit-o „Dezvoltarea competențelor-cheie în școlile din România; provocări și oportunități pentru actualele politici educaționale”. Așa cum era de așteptat, o serie de aspecte au apărut ca laitmotive: de pildă, raportul dintre programele școlare și realitățile sociale… Am auzit de atâtea ori formulându-se această perspectivă asupra unei secțiuni importante a curriculumului, încât tindem s-o acceptăm mecanic, cu toate că există deja destule programe și conținuturi adaptate la realitățile sociale. În condițiile în care există, obiectiv vorbind, și „limite ale adaptării”. Am mai spus și altă dată: Școala nu este un „curs european” de calificare pentru nu știu ce loc de muncă. Și nici un laborator de pregătire a unor serii numeroase de „cercetători”. Mai ales școala obligatorie trebuie să aibă finalități de durată, pe care nu i le poate da decât accentul pus pe cultura generală, „transdisciplinarizată”, alături de realizarea unor finalități civice bine gândite. De altfel, imaginez și altfel de teme de dezbatere, care să ia în discuție nu doar reconfigurarea școlii, ci și a profilului general al societății, pentru că altminteri cineva va putea spune peste nu știu cât timp că școala de azi (adaptată cerințelor societății!!!) a schilodit uman serii întregi de elevi.
Nu aș vrea să complic inutil discuția. Mi se pare însă că aceste dezbateri nu tulbură prea mult pe nimeni, fiindcă fiecare are, se pare, tăria „opiniunilor sale”. Inclusiv MEN, al cărui rol flexibil în povestea asta e tot mai greu de imaginat azi. Asta nu înseamnă că ele, dezbaterile, n-ar trebui să continue și e remarcabil că FSLI și membrii săi au ținte înalte, intervenind nu pentru prima dată în zona profesionalului. Memorabile, cel puțin la nivelul retoricii, par a fi teme de comunicare precum: „Utilizarea concluziilor testărilor PISA în redimensionarea conținuturilor curriculumului național și orientarea elevilor pe piața muncii”. Mai greu e de imaginat cum vor arăta viitoarele „redimensionări”?!… Dar nu putem încheia fără a ne arăta interesul și pentru formulări de genul: „Politici publice bazate pe dovezi (dovezi și nimic mai mult, am adăuga noi ușor malițioși, știut fiind cum se „adună” uneori dovezile). Concluzii rezultate din evaluarea externă a calității educației” sau: „Cum să facem școala mai echitabilă, mai incluzivă?” (Dar școala noastră nu este suficient de „incluzivă”?!…)
În sfârșit, participarea domnului ministru nu pare să fi fost doar un eveniment formal și „diplomatic”, ca să nu zic electoral. Domnul ministru Remus Pricopie dă uneori o impresie de reală deschidere la ceea ce se discută în spațiul public, dar tot domnia sa constată, și asta aproape în aceleași timp, că anumite inițiative (cele care privesc car­tea școlară, mai recent!) se izbesc de piedici care tind să descum­pă­nească… În ceea ce ne privește, pe noi ne descumpănește mai depar­te ideea că o nouă reconfigurare de curriculum ar putea să dureze aproape cât tot ciclul preuniversitarului, adică vreo 12 ani. Ne gândim atunci la ce va fi voind să spună… Calendele Grecești.
Adrian COSTACHE