Se pare că altfel nu se poate. Și nici nu ar fi normal. Înscrierea pentru primul pas în învăţământul obligatoriu trebuie să fie riguroasă, cu tot ce înseamnă asta: echitate, accesibilitate, transparenţă, cuprindere şi câte ar mai fi de enumerat. Este nevoie şi de timp suficient, şi de răbdare, şi de înţelegere pentru nehotărâţi, uituci, suciţi, neglijenţi, ca şi pentru cei cu idei fixe, cu suspiciuni, cu mai multă încredere în „am auzit că…” şi în „ne-a spus nouă cineva” decât în autorităţi. De aceea, s-a şi făcut un proiect încărcat şi minuţios de „Metodologie de înscriere a copiilor în învăţământul primar pentru anul şcolar 2014-2015” şi de „Calendar aferent procedurilor de înscriere”. Ceva din poezia mersului pentru prima oară la şcoală poate se diluează cu asemenea reglementări în faţă, pline de criterii şi de termene, însă rigoarea este bine-venită.
În ansamblu, schimbările faţă de anul trecut sunt minore: metodologia a rămas neschimbată, iar datele s-au mutat puţin mai devreme. În acest mod se creează rutină şi se câştigă timp. Ambele sunt absolut necesare, într-un mecanism care s-a dovedit că nu ţine de hocus-pocus. Din capul locului se dovedeşte esenţială precizarea metodologică potrivit căreia „numărul de locuri care se alocă, prin cifra de şcolarizare, pentru clasa pregătitoare, în învăţământul de stat, este mai mare sau egal cu numărul copiilor care au împlinit vârsta pentru a începe învăţământul primar, asigurând astfel fiecărui copil un loc”. Este prevenită astfel tentaţia, cu ceva concretizări mediatice anul trecut, de sugerare a înscrierii ca o cursă, cu prezentarea unor topuri ad-hoc ale (supra)solicitărilor de locuri şi ale vitezei în ocuparea locurilor. De fapt, nu este nimic palpitant în a merge la şcoala cea mai apropiată de casă, ci este ceva firesc, ceva de urmat. Funcţionează şi o prevedere scrisă în acest sens, a cărei reamintire nu strică: „În conformitate cu prevederile Regulamen­tului de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 4.925/2005, cu modificările şi completările ulterioare, fiecare locuinţă este arondată unei unităţi de învăţământ aflată în proximitatea sa, numită în continuare şcoala de circumscripţie. Totalitatea străzilor arondate unităţii de învăţământ formează circum­scripţia şcolară a unităţii de învăţământ respective”. Este contrazisă astfel clar vorba care mai circulă, cum că circumscripţia şcolară a dispărut, nu mai contează sau, în orice caz, e desuetă. Ca şi în alte împrejurări, idei fixe şi fără acoperire îşi caută susţinere în idealuri măreţe, care duc la invocarea libertăţii de alegere, de circulaţie, ba uneori a vremurilor lăsate în urmă, de care cică ţine circumscripţia şcolară. Coroborat cu idei de acest fel, recensământul copiilor, pentru fiecare circum­scripţie şcolară, este găsit uneori ca inutil, chiar abuziv. În realitate, acest recensământ este esenţial.
Informarea şi consilierea părinţilor „refe­ritor la prevederile legii şi ale prezentei metodologii în ceea ce priveşte înscrierea copiilor în învăţământul primar” sunt cu atât mai necesare cu cât subiectivismele vor fi multe, iar dorinţa fiecărei familii de a-şi da copilul la o şcoală şi bună, şi convenabilă spaţial este de înţeles. Sunt progra­mate „zile ale porţilor deschise”, de remarcat fiind că metodologia prevede explicit participarea directorului/directorului adjunct al unităţii de învăţământ. Se vorbeşte despre furnizarea informa­ţiilor pe site-uri şi prin TelVerde şi se dau asigurări că în astfel de comunicări vor fi angrenate cadre didactice care vor cunoaşte foarte bine meto­do­logia, calendarul, legea. Poate, în sfârşit, cu această ocazie, şcolile se vor prezenta în primul rând prin cadrele lor didactice, ca persoane, cu nume şi prenume, cu studiile urmate şi cu certificările obţinute, cu ceva din istoricul prezenţei lor la catedră. Deocamdată, o păguboasă tradiţie a şcolii noastre este aceea de prezentare anonimă, globalistă şi statistică. La târguri de oferte educaţionale, în postere, pe site-uri sunt date, în general, statistici referitoare la dotarea şcolilor (în special, număr de computere) şi titluri de „opţionale”. Cadrele didactice sunt prezentate numeric (câte au gradul I, câte au gradul II etc.). Dar cine e fiecare în parte, pentru ce anume este de lăudat fiecare? Măcar în treacăt, este de amintit aici o anormală pudoare în a lăuda câte ceva din ceea ce se întâmplă în mod curent prin şcoli şi se datorează cadrelor didactice. Prezentările în vederea înscrierii (nu doar pentru clasa I şi pentru clasa pregătitoare) ar fi un bun prilej de eviden­ţiere a oamenilor foarte buni din şcoli, cunoscători de meserie, deci ştiutori de carte şi transmiţători ai ştiinţei de carte.
În contextul aceloraşi prezentări de şcoli, este de întrebat, pe marginea unor precizări meto­dologice: pe lângă plăţi, atenţii etc., sunt interzise şi aluziile că „asta-i şcoală unde se face carte, or, ce ne dă statul pentru aşa ceva nu ajunge, deci…”? Informaţiile prevăzute ca obligatoriu de dat cu privire la programul şcoala după şcoală vizează oferta unităţii de învăţământ sau promovarea vreunei oferte de prin apropierea şcolii?
Florin ANTONESCU