Cineva a depus în Parlament o iniţiativă de legiferare a pedepsei cu închisoarea pentru colectarea fondului şcolii, pedeapsă care ar fi cu atât mai mare, cu cât banii ar fi ceruţi chiar de membrii Consiliului de Administraţie al şcolii.  E bine că este întreţinută atenţia asupra ilegalităţii perceperii unor astfel de sume, însă este rău felul în care apare pusă problema şi în care a început imediat să fie receptată şi propagată în mediul educaţional şi în jurul acestuia. În primul rând, nu ar fi vorba, dacă s-ar adopta, despre o lege nouă, care-i trimite „după gratii” (vorbă dragă şi frecventă în stilistica mediatică învăţată la şcoala imitaţiei), ci de completarea unui alineat – primul – din articolul 108 al Legii nr. 1/2011, mult încercată de modificări. Forma actuală este: „Unităţile de învăţământ preuniversitar de stat pot obţine venituri proprii din activităţi specifice, conform legii, din donaţii, sponsorizări sau din alte surse legal constituite”. Atât scrie. Ar urma să se adauge prevederea potrivit căreia colectarea fondului şcolii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, ba mai mult, „solicitarea de către membrii consiliului de administraţie al unităţilor de învăţământ sau de către cadrele didactice, personalul auxiliar sau nedidactic a unor sume de bani cu titlu de donaţie sau sponsorizare elevilor, persoanelor care exercită o autoritate părintească sau sunt tutori constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani, precum şi cu interzicerea dreptului de a mai face parte din structuri de conducere, administrare sau control a (sic!) persoanelor juridice”. Chiar scrisă în lege, pedeapsa în sine ar fi inaplicabilă. Sistemul şi-a creat deja anticorpii. Solicitarea de bani va putea să persiste, pentru că părinţii vor consimţi, cum o fac şi în prezent, că iniţiativa colectării de la ei vine, ca „donaţie”, „sponsorizare”; altfel spus (în general, pentru a nu lungi lista eufemismelor sinonime), ca provenind „din alte surse”, evident că „legal constituite”. În acest condiţii, interesante se dovedesc mai degrabă unele formulări din expunerea de motive a iniţiativei legislative: sublinierea că introducerea unor sancţiuni vizează stoparea fenomenului „prin pedepsirea acelora care derulează operaţiuni prin care învăţământul de stat nu mai este gratuit”, că asociaţiile de părinţi, forma de organizare sub care gestionarea banilor este permisă, sunt „constituite de obicei din părinţi docili şi ascultători conducerii unităţii de învăţământ”, că „se strâng sume de bani care sunt administrate direct şi arbitrar de către directorul şcolii” şi că prin colecte sunt eludate reglementările privind achiziţiile publice. O nuanţare ar fi de făcut în sensul că asociaţiile (care în cazuri de acest fel nu au decât rol acoperitor, formal) şi colectele (câţi bani şi în ce scop „să se strângă”) sunt în general iniţiate de câte o persoană dotată cu voluntarism, pricepere la socotit şi o anumită expertiză în şcoală (de exemplu, copil „la Doamna” în ani anteriori). O altă semnalare, fără să schimbe datele problemei, este că vehicularea în acest fel a banilor se face mai ales la nivelul clasei – „fondul clasei”, cadouri, excursii, banchet, „cursuri” de dans, engleză etc.
Şi mai important – şi de luat în seamă când este lansată vreo iniţiativă, mai ales legislativă! – este de ştiut şi de înţeles contextul real, specific domeniului şcolar în forma lui foarte largă, numită de masă. Strict referitor la tema de faţă, a banilor daţi de părinţi pentru „învăţământul gratuit, prioritate naţională”, de cunoscut (şi de vorbit şi de scris despre) este şi situaţia foarte multor colectivităţi şcolare în care nu numai că e un nonsens să se pretindă bani de acasă, ci se şi procedează `n aşa fel încât cheltuieli pe care prea puţini din afara şcolii le-ar susţine („sponsorizări şi alte surse”, cum scrie, cam amăgitor, la carte) să fie făcute ca toţi elevii clasei sau toţi preşcolarii grădiniţei să simtă, să vadă că vin sărbătorile, cu toate ale lor, cu lucruri de folos. În aceeaşi categorie anonimă intră gesturile cadrelor didactice care, cu bani de le ei, se ocupă ca şcolarilor să nu le lipsească o ciocolată, o diplomă, o medalie ca recunoaştere pentru o cât de mică realizare.
Ameninţarea cu pedepse mărite pentru cazuri când solicitarea vreunei sume de la părinţi ar fi făcută de conducerea şcolii poate părea antieducativă, asocială, chiar tendenţios plasată, în preajma concursurilor pentru funcţii de conducere. La urma urmei, nu „conducerea” cunoaşte nevoile şcolii, deţine răspunderea managerială şi face planuri? Nu ţine de traiul cotidian, de relaţiile dintre semeni privirea în jur şi socotirea că mediul dat, livrat, dotat „de la buget” necesită să fie îmbunătăţit, civilizat, adus la nevoi şi plăceri „personalizate” inclusiv printr-o cheltuială tot „personalizată”?
Periodic, salariaţilor din sistemul de educaţie li se face în public un portret colectiv urât şi – foarte periculos! – în opoziţie cu interesele şi aşteptările masei, văzută întotdeauna ca purtătoare a adevărului şi purităţii, a cărei voce are mereu dreptate; similar, cu ani în urmă, „adevărul unic” îl deţinea partidul unic. Susţinerea portretului negativ o dau specularea şi generalizarea. Închisoarea iniţiată pentru colectat bani vine pe acelaşi plan cu vânarea meditatorilor. Publicului i se spune (scrie) că se pregătesc pedepse „drastice”, „groaznice” pentru cine le va cere bani părinţilor, cu aceeaşi voluptate cu care este mediatizată sancţionarea cu muncă în folosul comunităţii a cuiva dintr-o şcoală. În tot acest context, nu are cum să treacă neobservată similitudinea Educaţiei cu alt domeniu vital, cel al Sănătăţii Publice, în sensul cultivării cu asiduitate a unei acuzări fără nuanţe, cu sursă funciară, dată de simpla încadrare profesională în aceste domenii.
Florin ANTONESCU