Într-o întâlnire recentă cu studenţi sau viitori studenţi străini, doritori să se instruiască în universităţi din România, și-a făcut apariţia, în faţa onorabilei comisii, un tânăr din Napoli, cu o carte în mână, despre mirarea filosofică, în românește, pe care a lăsat-o pe masă, la vedere. Întâmplare sau exerciţiu subtil de manipulare a juriului marţial de către candidat, interesat de Psihologie și examinat la competenţele de comunicare în limba română. Am riscat o întrebare în afara dialogului uzual: „Știi ceva despre cultura românească, vreun nume emblematic?” Cu puţin înainte, doi compatrioţi de-ai lui îmi dăduseră, pe rând, răspunsuri negative. A zâmbit și a spus: „Știu despre Eminescu”. Vorbea românește cu accent napoletan, convocând în frazele lui, destul de fluente, și termeni italienești, într-o româno-italiană care-l chema din eternitate pe Heliade-Rădulescu. Evident că am fost măguliţi de răspuns… În paranteză fie spus, vorbind de afinităţi culturale, nu putem uita că una dintre cele mai frumoase cărţi din exegeza eminesciană aparţine unei italience, Rosa del Conte: ”Mihai Eminescu o dell’Assoluto” (”Eminescu sau despre Absolut”). Cartea și Eminescu, pe lângă româna pe care napoletanul o vorbea binișor, au fost argumentele irefragabile pentru comisie în formularea verdictului afirmativ. Italianul a promovat proba și își continuă drumul către Alma Mater.

România are mai multe tipuri de ambasadori. Mai întâi, ambasadorii trimiși să reprezinte ţara politic în misiunile diplomatice care fiinţează aproape peste tot în lume. Despre ei, ştim, în general, că există şi că „sunt la misiune”. Uneori, suntem stupefiaţi că, în faţa unor acte de insultare gravă și denigrare a poporului român, cei care reprezintă România acolo unde astfel de acte se întâmplă nu zic nimic, tac mâlc, lăsând, diplomatic, lucrurile să explodeze și să se stingă de la sine. Problema este că manifestările făţişe de ostilitate la adresa noastră, ca ţară şi ca naţiune, nu sunt deloc puţine şi deloc limitate la o anumită ţară. Două exemple, recente. Întrebaţi de ce se îmbracă la patru ace, activiştii unui partid de dreapta din Suedia au răspuns: ”We don’t want to look like a filthy Romanian…” Odată cu Brexit, în Olanda au apărut imense afişe pe care scria: ”Who made the European Dream a nightmare? Romania should leave, not the UK.” Iar acestea nu sunt încă cele mai grave. În mod curent, românii sunt consideraţi infractorii, milogii și barbarii Europei şi sunt „promovaţi” ca atare în mass-media, în ştiri, reportaje şi chiar în sketch-uri jignitoare de televiziune. De cele mai multe ori, diplomaţia tace, strategic sau nu… Dar, poate, filosofia reprezentării şi a relaţiilor internaţionale are alte reguli, inaccesibile vulgului, care transcend idei și concepte superficiale precum „demnitate”, „mândrie naţională”, „imagine” etc.

O altă categorie o constituie „ambasadorii” care se ridică pe propriile speze din masele de migranţi români în ţările Europei. Prin concepţia lor despre lume și viaţă, prin conduita și faptele lor, au luat prin surprindere o lume înţepenită în normele unei civilizaţii cu tradiţie de sute de ani, dezumanizată aproape în perfecţiunea ei. Se simţea nevoia unui suflu nou, anarhic, din Est, care să arate că nimic nu e imuabil, că regulile, normele, legile sunt făcute pentru a fi încălcate, că liberul arbitru, interesele proprii și confortul personal sunt mai presus de cele comunitare. Aceasta este misiunea pe care au asumat-o și pe care încă o duc la îndeplinire și după un sfert de secol de libertate delincvenţii și cerșetorii români din Europa, percepuţi ca „ambasadori” ai unei ţări din Est, fostă comunistă, de la marginea Europei și a civilizaţiei. Acești „ambasadori” sunt creatorii și vectorii, extraordinar de activi, ai unei imagini larg răspândite în Europa a României, o imagine a înapoierii și primitivismului în raport cu normele și standardele civilizaţiei europene.

Sportul este un mediu fecund de recrutare sau auto-recrutare a unora dintre cei mai buni ambasadori ai ţării. Nadia, Ilie Năstase, Ţiriac, Hagi şi alţii sunt printre cei mai străluciţi reprezentanţi ai României peste hotare, la nivelul maselor largi. Foarte mulţi în afară (dar şi înăuntru!) nu au habar de valorile culturii şi civilizaţiei româneşti, dar au auzit, şi vorbesc despre ei cu entuziasm şi mândria cunoscătorilor, de unii dintre sportivi, în special de fotbalişti. Dată fiind larga lui adresabilitate, fotbalul constituie un foarte eficient mijloc de promovare a imaginii unei ţări. După meciul cu Franţa, din deschiderea Campionatului European 2016, imaginea României tindea să se amelioreze datorită bunei figuri făcute de „tricolori”. După meciul cu Albania, soldat cu o umilitoare înfrângere, care a consemnat un record absolut pentru Albania (rămânem în istorie ca prima echipă învinsă de albanezi la un campionat european – primul, de altfel, la care au participat foștii colegi de bloc comunist), imaginea de ţară reintră în cadrul obișnuit. Rămân însă ceilalţi mari sportivi, care arată lumii o altă faţă a naţiunii.

Cu câţiva ani în urmă, în Praga, în centrul „Oraşului de aur”, pe una dintre străduţele pietruite, lungi şi înguste, într-un magazin cu de toate – cristaluri de Bohemia, obiecte artizanale, magneţi, ilustrate, eşarfe, fleacuri şi nimicuri turistice –, vânzătorii (un tip și o tipă), amabili și zâmbitori, ciulesc urechile la dialogurile clienţilor și încearcă să-i asiste în procesul dificil al achiziţionării. La auzul graiului valah, intră în vorbă cu noi (doi universitari) și se interesează intrigaţi de unde suntem. Ei sunt din Bosnia și Macedonia. Auzind de România, zâmbesc larg și ne spun: „Aaaa, Romania, Bukuresh, we know Adi Minune, very nice music… We like very much…” Ne bucurăm, ce să facem… Iată cum muzica apropie oamenii indiferent de naţiune, rasă și sex și-i fac părtași la bucurii spirituale intense, care transcend diferenţele. Manelele se dovedesc un impetuos vector de imagine pentru România în spaţiul balcanic, dar și în vestul Europei, chiar și peste Atlantic…

Mai există o categorie de ambasadori: ambasadorii culturali ai României, marile valori ale culturii, știinţei și civilizaţiei românești. Sunt mulţi și de prim rang la nivel universal. Între cei mai emblematici, din diverse arii ale spiritului, se află: Cantemir, Eminescu, Pârvan, Iorga, Blaga, Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran, Ionescu, Nichita Stănescu, Nicolae Paulescu, Henri Coandă, George Emil Palade. Li se adaugă alţii, contemporanii noștri: Grigore Moisil, Solomon Marcus, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Angela Gheorghiu etc. A vorbi despre ei, a-i promova în faţa lumii nu înseamnă exaltare patriotardă, în siajul naţionalismului tipic vechiului regim. Înseamnă conștiinţa a ceea ce suntem, a resurselor și a potenţialului naţiunii noastre, capabilă să dea lumii valori de anvergură universală. Toţi cei enumeraţi și mulţi alţii au contribuit și contribuie, fiecare în modul specific, la dezvoltarea culturii, știinţei și civilizaţiei în ansamblul lor, la progresul cunoașterii universale. Promovarea lor este cu atât mai necesară cu cât despre România, în materie de cultură, știinţă și spiritualitate, nu se știe prea mult pe meridianele Europei și ale lumii, în special la nivelul maselor largi populare, cu o expresie din trecutul recent. Necunoașterea în spaţiul internaţional a acestor valori ţine, pe de o parte, de ignoranţa în expansiune a indivizilor la nivelul larg al societăţii moderne; pe de altă parte, acuză lipsa de interes a statului român, indiferenţa ori neputinţa instituţiilor îndrituite în promovarea lor peste hotare. Lansarea pe orbita cunoștinţei și conștiinţei publice, la nivel internaţional, a unor nume de prim ordin precum cele citate mai sus reprezintă cel mai substanţial și eficient mod de promovare a României în lumea de astăzi.

Avem mai multe tipuri de ambasadori. Fiecare individ, în funcţie de educaţie și cultură, știe de unii sau de alţii, preferă pe unii sau pe alţii dintre aceştia. Există și cunoscători de largă cuprindere în domeniul culturilor, dar puţini în raport cu marea masă a ignoranţilor. Cultură mică, într-o perspectivă standardizată în mentalul colectiv, nu ne aflăm, de obicei, printre priorităţi în materie de cunoaștere, în Europa și în lume. Ambasadorii sunt utili atâta vreme cât promovează o imagine demnă, decentă, urbană (înţelegând prin urbanitate un standard care indică apartenenţa la civilizaţia europeană) a României peste hotare. În cadrul tipologiei reprezentării, ambasadorii culturali au un rol cu totul special. Ei dau măsura inteligenţei și creativităţii naţiunii noastre în concertul polifonic al omenirii, a capacităţii noastre de a participa la dezvoltarea civilizaţiei de-a lungul epocilor. De aceea un proiect de promovare naţională s-ar putea dezvolta în jurul valorilor românești. „România Valorilor Universale” ar putea fi conceptul unui atare proiect, de promovare a ţării în lume. Frunzele, grădinile sunt frumoase, dar nu suficiente. Au și alţii pe această planetă, încă frumoasă, încă fertilă. Dar nume precum cele de mai sus, chiar dacă trebuie privite în cadrul universal al valorilor, alături de alte genii, de alte mari figuri ale spiritului, sunt unice, au o identitate clară, inconfundabilă, edificată prin substanţa și valoarea operei lor. „România Valorilor Universale” este proiectul de promovare a ţării de care avem nevoie pentru a ne afirma în lume și a ne reabilita în faţa propriilor ochi. Cu timpul, oamenii obișnuiţi, și nu numai profesorii, cercetătorii, savanţii, ar putea ști din ce în ce mai multe despre România, despre cultura și știinţa românească, despre contribuţia acestei ţări de la „marginea Europei” la progresul civilizaţiei și al umanităţii. Iar răspunsul afirmativ al unui student italian care a auzit de Eminescu nu ar mai surprinde, ca o curiozitate, pe cei obișnuiţi și aproape resemnaţi cu priviri mirate și zâmbete încurcate când vine vorba despre România…

Sorin IVAN