Receptarea lui Eminescu, încă din timpul vieţii sale şi de-a lungul unui secol şi mai bine de la trecerea lui în eternitate, a parcurs elanuri de efuziune şi adulare şi momente de denigrare. Pentru unii, cei mai entuziaşti admiratori sau, pur şi simplu, receptori pasivi, Eminescu este suma tuturor superlativelor, în poezie, proză, filosofie, istorie, mitologie, jurnalism, economie, ştiinţă, astronomie etc., tradusă în termeni absoluţi: „Luceafăr“, „Geniu tutelar“, „Demiurg“, „Poet Nepereche“ etc. Pentru alţii, de mai demult şi de dată recentă, ancoraţi în polul unui criticism radical, de ordin estetic şi biografic, Eminescu este o sinteză tragică a nerealizării literare şi existenţiale.
Deşi întemeiate pe iubire şi admiraţie, în linia unei tradiţii scolastice a receptării, adoraţia şi idolatrizarea nu fac bine poetului. Excesul de superlative îi acoperă poezia cu definiţii, ridicând un zid între operă şi public. Adulaţia îi edifică poetului un monument prea înalt, pierdut între norii metaforei, îndepărtându-l de noi, făcându-l inaccesibil, ca pe un zeu distant, „nemuritor şi rece“, cum însuşi Hyperion zice.
 Pe de altă parte, denigrarea lui nu se poate întemeia decât pe incapacitatea şi insuficienţa receptării, pe un fond de înveninată rea-credinţă. Judecăţile hipercritice la adresa creaţiei eminesciene, comentariile batjocoritoare faţă de persoana şi suferinţele poetului nu au reuşit totuşi să-i clintească opera de pe soclul valorii sale universale şi nu au schimbat nimic în imaginea lui Eminescu. Paradoxal, pentru corifeii criticismului, detractori înverşunaţi, unii anonimi (dar ieşiţi, episodic, din anonimat prin denigrarea  lui Eminescu), „critici“ care „roade n-au adus“ în câmpul culturii, la extrema intenţiei iniţiale, „revizionistă“ din punct de vedere literar, aceste demersuri au fost un bun test al rezistenţei estetice şi al receptării marelui poet.
Prin urmare, nici adulare, nici denigrare. În materie de receptare, orice fanatism e nociv, chiar (sau mai ales) când e vorba de Poetul Naţional. Poetul însuşi era tăcut, rezervat, sobru, riguros şi exigent în judecăţile lui de valoare, urmând profilul moral pe care îl recomanda în „Glossă“. Îl iubim pe Eminescu, îi iubim opera, suntem fascinaţi şi fermecaţi de geniul lui. Dar îl iubim nu prin declaraţii şi definiţii, chiar dacă aureolate de prestigiu cultural, ci întorcându-ne, iar şi iar, la poezia şi opera eminesciană, la miile de pagini „înnegrite“ „cu gândiri şi cu imagini“ de geniul poetului. Citindu-l, înţelegându-l, comentându-l, îl iubim mai mult pe Eminescu decât lăudându-l cu metafore excesive. Întoarcerea la Opera eminesciană este cea mai substanţială şi profundă formă de iubire a Poetului!
Sorin IVAN
POST-SCRIPTUM
15 Ianuarie – Ziua lui Eminescu, Ziua Culturii Naţionale
Eminescu – „Sfântul Preacurat al ghiersului românesc”
N-am putut, totuşi, să nu facem recurs la definiţii, mai ales la una poetică, aparţinând lui Arghezi, pe prima pagină a revistei Tribuna Învăţământului, numărul apărut chiar de ziua Poetului Naţional.
Arghezi, alt mare poet român, care, plecând de la un eveniment epocal al copilăriei sale, se autodefinea astfel: „Mă numesc unul din oamenii în viaţă care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase“.