Nașterea Maicii Domnului (8 Septembrie), Intrarea în biserică (21 Noiembrie), Buna Vestire (25 Martie) și Adormirea Maicii Domnului
(15 august) sunt cele patru mari sărbători creștine închinate Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Semnificația sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, deși nu este amintită în Sfânta Scriptură, se regăsește în Sfânta Tradiție a Bisericii și este vestită prin cântările și imnurile de la Vecernia și Utrenia care se săvârșesc, împreună cu Sfânta Liturghie, în această zi. Din aceste scrieri reiese faptul că Adormirea Maicii Domnului reprezintă o treaptă în lucrarea mântuirii neamului omenesc care demonstrează credința creștină în viața cea veșnică și mai ales faptul că omul, suflet și trup, poate fi mântuit, adică se poate împărtăși de slava lui Dumnezeu.
În mărturisirile existente despre acest eveniment de seamă din viața Bisericii creștine primare se spune că Dumnezeu, prin intermediul unui înger, a înștiințat-o pe Maica Mântuitorului Iisus Hristos, mai înainte cu trei zile, despre mutarea ei de pe pământ la Cer. După un moment de rugăciune și pregătire pentru înmormântare, Fecioara Maria și-a încredințat sufletul în mâinile Fiului Său Iisus Hristos, rostind cuvintele: „Fiule, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Momentul trecerii ei la cele veșnice, expresiv reprezentat din punct de vedere iconografic în Biserica Ortodoxă, este descris ca o adormire, ca un somn profund, lucru care a făcut ca denumirea acestei sărbători să fie „Adormirea Maicii Domnului”.
Deși Sfinții Apostoli, în acel moment, se aflau răspândiți în întreaga lume propovăduind învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, printr-o minune, ei au fost înștiințați despre Adormirea întru Domnul a Maicii lui Dumnezeu. Tradiția Bisericii spune că Apostolii, cu excepția lui Toma, ar fi sosit la Ierusalim, acolo unde se afla casa Maicii Domnului, pe niște nori.
Minunea ridicării la Cer a Fecioarei Maria s-a produs în valea lui Iosaphat, situată în satul Ghetsimani. Apostolii, înconjurați de o mulțime mare de oameni, sunt cei care au purtat patul mortuar cu trupul Fecioarei Maria spre locul rânduit pentru înmormântarea trupului Maicii Domnului. Tradiția creștină menționează că Toma n-a fost prezent la această înmormântare, dar că ar fi ajuns totuși a treia zi. Dorind să mai vadă o dată pe cea care l-a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos, i-a rugat pe ceilalți Apostoli să deschidă mormântul, moment în care s-a putut constata că trupul ei nu se mai afla în mormânt.
Știm că Maica Domnului a fost inima tinerei comunități creștine și a atins cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii omenești, motiv pentru care ea este preacinstită de Biserică. Această formă deosebită de cinstire, pe care Biserica i-o acordă, se bazează pe următoarele elementele, cuprinse în ceea ce se numește „mariologia creștină”, adică învățătura despre Sfânta Fecioară Maria: „aiparthenia”, adică învățătura despre faptul că Maica Domnului chiar și după naștere a rămas „pururea fecioară”; „Theotokos”, adică învățătura despre faptul că ea este Născătoare de Dumnezeu; învățătura despre lipsa de păcate personale a Sfintei Fecioare și, în sfârșit, „hiperdulia”, adică forma de preacinstire sau supravenerare care depășește cinstirea care le este acordată sfinților.
De altfel, însăși supravenerarea Maicii Domnului din cultul ortodox rezolvă problema de actualitate, dar spinoasă a hirotoniei femeilor! Căci ce femeie mai poate să îndrăznească să pretindă a fi mai presus decât acolo unde cu smerenie și-a aflat locul Însăși Maica Domnului.
După cum se știe, creștinii o mai numesc pe Maica Domnului și „izvorul mântuirii noastre” întrucât o consideră călăuzitoarea oamenilor pe cărările mântuirii la capătul cărora stă Mântuitorul nostru Hristos – Ușa, ceea ce a făcut-o vrednică de a fi considerată drept „cheia Împărăției”, „ușa cerească”, „ușa mântuirii”, „dumnezeiasca intrare a celor ce se mântuiesc”, „poartă” duhovnicească spre Noul Ierusalim. Acest atribut al Maicii Domnului se datorează intimității (în sensul de familiaritate) cu Dumnezeu. De altfel, această intimitate-familiaritate constituie un model de comuniune creștină care izvorăște din „bucuria comuniunii și cooperării Fecioarei Maria cu Dumnezeu” (Preafericitul Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009, p. 323). Mărturie în acest sens stă salutul Maicii Domnului adresat Elisabetei, mama Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul: „Mărește, suflete al meu, pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul Meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale, că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și Sfânt este numele Lui” (Luca I, 46-49). În plus, întreaga familiaritate a creștinilor cu Dumnezeu izvorăște de fapt din rudenia noastră duhovnicească cu Mântuitorul nostru Hristos, Alfa și Omega (Începutul și Sfârșitul), prin Maica Domnului. Metaforic vorbind, înaintăm sau ne îndepărtăm de această relație de credință prin har, așa cum înaintăm sau ne depărtăm de icoana Bunei Vestiri zugrăvită pe Ușile Împărătești care străjuiesc pragul Sfântului Altar, aflat drept în fața Sfintei Mese. În acest sens, Leonid Uspensky afirmă: „Corespunzând revelației divine, căile urcușului uman pleacă de jos în sus: prin primirea predicației apostolice (Evangheliștii de pe ușile împărătești), prin acordul dintre voința divină și voința umană (Buna Vestire arătată pe aceleași uși împărătești), prin rugăciune și, în sfârșit, prin împărtășirea cu Taina Euharistiei, omul împlinește ascensiunea către ceea ce simbolizează registrul cu Deisis: unitatea Bisericii” (Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica ortodoxă, Editura Anastasia, București, 1994, p. 128).
Înțelegând această taină, ce femeie mai poate îndrăzni să se interpună astfel între Maica Domnului și Mântuitorul nostru Hristos?
În concluzie, praznicul Adormirii Maicii Domnului ne face să medităm adânc la locul pe care îl ocupă Maica Domnului în istoria mântuirii neamului omenesc, cu atât mai mult cu cât din preajma Fiului Său are puterea să mijlocească pentru toți oamenii care-i solicită ajutorul.
Pr. Dr. Bogdan TELEANU