Noi strategii pentru Educaţie

Formule precum „nu avem strategii pentru educaţiei” sau „ne lipseşte o viziune” par să fie supuse unor corectări/amendări serioase. Am parcurs de curând datele unui proiect al Academiei Române care conţine principiile şi viziunea unei strategii pentru Educaţie, menite să stabilească „portretul” şcolii până în România anului 2035. Nu, nu e nicio greşeală cu privire la „perspectivă”, autorii ne propun chiar un asemenea orizont de timp. În paranteză fie spus, în Europa nimeni nu a îndrăznit să privească mai departe de 2020, ceea ce-i o dovadă de prudenţă în fond. De aceea demersul grupului de lucru al Academiei Române comportă din start riscuri, riscul cel mai evident venind din ceea ce înseamnă azi încercarea de a surprinde imaginea unei lumi post-industriale şi care presupune o dinamică adesea uluitoare. Dacă luăm ca punct de reper un singur deceniu, şi uimirile nu încetează. De altfel, cel puţin în privinţa noilor tehnologii, lucrurile se schimbă uneori la câteva luni, cel mai des la unu-doi ani. Iar ceea ce se oferă ca noutate din partea acestor tehnologii pare a fi adesea deconcertant. Să încerci, aşadar, să proiectezi un model educaţional valabil pentru 2035 are, aproape sigur, ceva utopic în alcătuire, dacă nu cumva principiile şi direcţiile nu au acel gen de generalitate, valabilă, dar şi vulnerabilă în acelaşi timp, care să dea documentului mai mult o valoare lingvistică şi teoretică decât de adevărată Strategie. Evident, pot exista şi „vizionari” şi pot exista, de asemenea, minţi extrem de deschise şi intuitive la ceea ce va fi, şi poate de aceea e bine să lăsăm ca lucrurile să fie judecate… Să privim, prin urmare, documentul în toată seriozitatea lui şi să ne aplecăm cu bună-credinţă asupra demersului, căci el trebuie cercetat şi dezbătut. Dacă proiectul va trezi interesul cu adevărat şi al celor care decid (Parlament, Minister), dacă şi aceştia (care au, desigur, propriile „proiecte”) vor avea „timp” pentru a-l lua în seamă, asta deja e o altă problemă.
Trebuie spus de la început că documentul elaborat şi intitulat „România educată” (în acest context nu e foarte important, deocamdată, cine sunt autorii) demonstrează adecvare şi profesio­nalism. El este precedat de o analiză a stării şcolii azi, încercându-se identificarea a ceea ce înseamnă punctele slabe şi punctele tari ale învăţământului românesc. E limpede că cei care s-au aventurat în elaborarea unei strategii pe douăzeci de ani sunt preocupaţi de mai mult vreme de fenomen, ba mai mult, cunosc destul de bine principalele impasuri ale educaţiei de azi şi de aceea îşi propun un număr de obiective care sună cunoscut pentru cei care urmăresc fenomenul educaţiei în ansamblu, segmentul preuniversitar în primul rând. E adevărat totodată că se pot formula chiar de la început rezerve în legătură cu unele ţinte punctuale ale Strategiei şi care sună mobilizator, între altele că România trebuie să se afle în primele 10 ţări ale Europei în 2035 ca nivel calitativ al Educaţiei…
E probabil nevoie şi de asemenea ţinte, deşi o gândire critică ar remarca imediat că România „devenise” încă din 2003 una dintre primele 14 ţări ale Europei, cel puţin într-o privinţă: ca durată a învăţământului general-obligatoriu, când s-a revenit la şcoala obligatorie de 10 ani. Ce s-a întâmplat apoi destul de repede, în doar un deceniu, sunt lucruri în general cunoscute: o scădere dramatică a calităţii învăţământului preuniversitar, acompaniat de „stimularea” acestei prăbuşiri de către universităţi, apariţia apoi a fenomenului grav al abandonului şcolar (la un moment dat, cel mai mare din Europa), şi nu întotdeauna pe un fond de sărăcie endemică în mediul rural, devalorizarea galopantă a examenelor, a bacalaureatului în special, toate acestea fiind evenimente nedorite, dar consem­nabile şi reale.
Ceea ce trezeşte rezerve de la început este totuşi altceva: faptul că, deşi se încearcă o analiză a stării de fapt actuale, a punctelor slabe şi tari, acest demers nu pare a fi fost făcut cu toată „bunăvoinţa”. Se vede aici destul de limpede fie „timiditatea” autorilor, a cărei cauză e inutil s-o căutăm – e vorba de acele jumătăţi de măsură care sunt specifice societăţii româneşti şi care, de regulă, ne paralizează acţiunea, ca şi, probabil, de apartenenţa indirectă a autorilor la o anumită parte a scenei politice, fie e vorba de limitele viziunii acestora. Între altele, lipseşte vădit din Strategie o analiză a învăţămân­tului rural (peste 44% dintre elevi frecventează şcoli rurale!), învăţământ cu mari probleme, accentuate de politicile deficitare din ultimul deceniu, aşa cum lipsesc astfel de trimiteri şi raportări chiar şi în forma finală a Strategiei.
S-ar putea invoca aici şi alte „puncte slabe” ale Strategiei elaborate de Academia Română, chiar contradicţii uneori. Astfel, e neplăcut să constaţi că, deşi o ţintă a Strategiei o constituie redefinirea sistemului de învăţământ preuniversitar, fapt ce ar urma să se întâmple până în 2018, acelaşi sistem este descris în continuare ca având cam aceeaşi structură, şi aceeaşi „definire”, şi în 2030. E vorba adică de acel sistem cu care, vrem, nu vrem, trebuie să asociem succesele de până acum, atâtea câte sunt, dar şi eşecurile, aş spune mai degrabă eşecurile de până acum. Ba mai mult, se vorbeşte din nou despre treapta a doua la colegiu, ceea ce înseamnă că „redefinirea” sistemului în concepţia autorilor înseamnă de fapt „să se schimbe primesc, dar să nu se modifice nimic!”, o încremenire în proiect, cu alte cuvinte. Nu este singurul aspect care vorbeşte de un anume format al gândirii celor care au lucrat la Strategie. Întâlnim din când în când în Strategia „România educată” formule cel puţin „lirice”, ca să nu le numim altfel, deşi termenul nu este nici el foarte bine ales. Două dintre aceste formule mi-au atras atenţia, ele privind un orizont de timp mai îndelungat. Se afirmă în document că profesorii vor fi în 2030 „profesionişti devotaţi (a se observa prezenţa adjectivelor de o anumită factură!) ai profesiei nobile de dascăl”. Am serioase îndoieli că într-un document strategic trebuie să-şi găsească locul astfel de enunţuri. În fapt, cred mai degrabă că „portretul” educatorului profesionist din 2030 ar putea să fie definit printr-un concept care să presupună un efort de „umanizare” a noilor tehnologii, fiindcă această relaţie va fi mai mult ca sigur esenţială şi obligatorie în educaţie peste 20 de ani, iar problema delicată care se va pune va fi tocmai aceea a acţiunii de mediere între tehnologiile noi ale învăţării şi elevul de atunci, această mediere devenind probabil sarcina cea mai importantă a profesorului anilor 2030. Tot în Strategie ni se spune, în altă parte desigur, dar textual, că în 2030 vom asista la „Cultivarea bucuriei de a învăţa şi a abilităţilor de învăţare pe tot parcursul vieţii”, ceea ce, în principiu, poate fi acceptat, cu condiţia ca „bucuria” să fie înlocuită cu un termen mai puţin… emoţional şi mai potrivit unei Strategii. Poate „motivaţie” ar fi fost aici termenul mult mai potrivit, căci altminteri prelungim şi în 2030, cel puţin în limbaj, unul dintre excesele „parteneriatului în învăţare”, şi anume plezirismul excesiv în educaţie, atitudine cu urmări dramatice privind raportarea individului la responsabilităţile sociale. Sunt, desigur, şi alte „provocări” pe care le conţine Strategia, dar asupra lor vom reveni.
Adrian COSTACHE