„Occupy” inspectoratele şcolare?

Ceea ce se prognoza a fi mişcarea revoluţionară a mileniului s-a fâsâit lamentabil. De fapt, se poate spune că la ora la care vorbim a fost declarată moartă şi îngropată.
Oameni cu spirit civic dezvoltat şi-au propus să desfiinţeze un mecanism corupt care urmărea doar profituri financiare. Declanşată, în septembrie 2011, de manevrele care au transferat criza pe umerii celor mulţi (deloc vinovaţi!), mişcarea a început la New York sub numele Occupy Wall Street. Cetăţeni revoltaţi au ocupat spaţiul public, protestând faţă de măsuri de austeritate impuse fără consultarea lor. Ideea s-a extins şi, aidoma celebrelor exporturi de revoluţie, a avut imediat – în octombrie 2011 – o replică în miniatură la Frankfurt.
Odată cu atenuarea crizei s-a mai temperat şi suflul revoluţionar. Protestatarii s-au întors la activităţi productive şi lumea a început să uite de mişcarea „occupy”.
România a luat în plin lovitura crizei economice. Cele mai dure măsuri de austeritate şi mai ineficiente au fost impuse la 24 de ore după discursul arogant al unui preşedinte suspect. Totuşi, exceptând o adunare a sindicaliştilor, finalizată cu celebrul dans al pinguinului, nu s-au înregistrat proteste însemnate.
Ideile de peste Ocean ajung la noi mai greu.
Recent, inevitabilul s-a produs. La patru ani distanţă – pentru că America nu e ici, colea – înregistrăm şi la noi proteste hotărâte. Şi solicitări pentru desfiinţarea unor structuri corupte.
Un deputat independent a propus, nitam-nisam, desfiinţarea inspectoratelor şcolare. Asupra faptului că avem de-a face cu o propunere năstruşnică nu trebuie să insistăm.
Vom încerca să analizăm iniţiativa cu calm – atât cât se poate – şi să procedăm conform celor mai avansate cutume democratice. Oricine are voie să propună orice şi să facă orice atâta timp cât nu îi deranjează pe ceilalţi!
Iniţiatorul propune preluarea atribuţiilor inspectoratelor şcolare de către administraţiile locale. În opinia lui, demersul ar fi o consecinţă logică a deciziei în urma căreia clădirile şi terenurile pe care funcţionează unităţile de învăţământ au fost trecute în proprietatea autorităţilor locale. Directorii ar urma să fie aleşi de consiliile de administraţie ale şcolilor, iar angajarea profesorilor s-ar putea face în urma unor concursuri organizate în şcoală. Interesant!
Aflăm şi că iniţiativa are susţinători chiar în rândul elevilor. Nu ştim dacă elevii cu pricina sunt majori sau minori, nici motivele pentru care existenţa inspectoratelor şcolare îi deranjează. Ba chiar un ditamai fost preşedinte al unui Consiliu Judeţean al Elevilor se bagă în seamă şi propune ca şcolile să fie subordonate direct ministerului. Nu consiliilor locale?! Parcă asta e altceva! Păi, despre ce vorbim? Unii zic ceva, iar susţinătorii altceva. Concluzia ar fi că ofensiva vizează doar desfiinţarea inspectoratelor şcolare. Cu orice preţ! Pentru că ele ar fi nişte „instituţii toxice, comuniste şi corupte”. Bravo, Gicule! Am auzit-o şi pe asta!
Am promis că ne vom păstra calmul şi vom încerca să abordăm raţional şi o astfel de temă. Majoritatea inspectorilor şcolari erau copii pe vremea când comunismul se construia în România. Ocuparea posturilor pe care le deţin s-a făcut în urma unor concursuri în care au avut ocazia să îşi dovedească competenţa şi profesionalismul. Nimic comunist, nimic toxic! Despre corupţie îi lăsăm pe alţii să vorbească, dar dacă desfiinţarea e soluţia, atunci putem desfiinţa parlamente, consilii regionale şi locale etc.
Preluarea atribuţiilor ISJ de către autorităţile locale ar reprezenta o gravă deprofesionalizare a actului de îndrumare şi control. În paralel cu o politizare excesivă şi scufundarea în mocirla cancanurilor locale. Ceea ce fac azi oameni de specialitate ar urma să facă membri ai consiliilor locale, printre care: şoferi, buticari, agricultori etc. Aleşii locali se bucură, cu siguranţă, de stima concetăţenilor, dar nu au obligatoriu competenţe în managementul educaţional. Se mai întâmplă că nu toate comunităţile locale sunt interesate de promovarea valorilor naţionale!
Proprietatea spaţiilor de învăţământ nu implică obligatoriu dreptul de implicare în procesul instructiv-educativ. Pentru publicul mai puţin avizat, avem exemplul transportului feroviar. Infrastructura căilor ferate din România (şi din alte ţări) este deţinută de cineva, iar transportul şi verificarea siguranţei acestuia sunt activităţi desfăşurate de alţi operatori.
Varianta în care atribuţiile inspectoratelor şcolare ar fi preluate de ARACIP ar fi similară cu trecerea tuturor şcolilor de şoferi în subordinea poliţiei. În nicio variantă nu este normal ca cei care desfăşoară o activitate să facă şi verificarea calităţii activităţii desfăşurate. Cred că nici ARACIP nu şi-ar dori o asemenea ipostază.
În consecinţă, argumentele prezentate, adăugate celor susţinute de doi miniştri ai Educaţiei, conduc la irefutabila concluzie că timpul inspectoratelor şcolare în România nu s-a scurs încă. Dacă tot ne uităm în ograda străinilor, la modul în care sunt gestionate sistemele de educaţie, ar fi cazul să ne interesăm şi de nivelul la care acestea sunt finanţate.
S-ar putea să ajungem la concluzia că terenurile şi clădirile ar putea reveni în proprietatea MECS, dacă tot vorbim despre educaţie naţională.
Ioan ARDELEANU