Veste bună: aveţi de învăţat toată viaţa

Omul o fi vrut să fie spiritual, o fi prins ceva de prin discursuri motivaţionale, o fi văzut el că aşa captează alţii atenţia publicului, vorbindu-i cică pe limba lui, adică dezinhibat, şi o fi zis să facă la fel, să nu se exprime crispat, şablon, cum se vorbeşte în şcoala asta rămasă-n urmă… Cert este că şi-a început speech-ul cu stereotipa formulă tocită de atâta repetare – „am o veste bună şi una proastă pentru voi” – proastă fiind în cazul de faţă, comunicată de el, informaţia că „va trebui să învăţaţi toată viaţa”. N-a nimerit-o deloc. Se găsea tocmai într-un context al valorizării performanţei la învăţătură, realizată inclusiv de oameni care asta fac de când se ştiu – învaţă, caută, cercetează şi produc ceva din toate acestea. Nu-i un capăt de ţară că un onorabil vorbitor de ocazie una a vrut să transmită şi alta a reuşit să spună. Vorba e că a preluat un reflex foarte răspândit la noi – considerarea învăţăturii drept un chin.
De-a lungul timpului, noi am dezvoltat aproape o cultură a pedepsei cu trimiterea la carte. O întreţinem ba glumeţ, ba moralizator, ba administrativ. Pentru unul care pierde un examen şi mai are de aşteptat un an sau o vară până la următoarea sesiune în care-l poate trece, pedeapsa este văzută în faptul că până atunci trebuie să stea cu burta pe carte şi să înveţe, nu în ratarea vreunei oportunităţi de promovare şcolară ori profesională. Chiar pedepse mici, date pe loc, de la o oră la alta la aceeaşi disciplină, s-a statornicit să fie sub forma obligaţiei de a învăţa ceva ce altfel nu era prevăzut, cu semnalarea că „data viitoare te-ascult!” Ba uneori pedeapsa înseamnă ascultare „din toată materia” (sigur că, de fapt, este până la lecţia de zi).
Pedeapsa cu trimiterea la carte, la învăţătură, apare de ceva timp întărită ca literă de lege. Pe undeva, prin Regulamentul şcolar, scrie că ispăşirea unei pedepse cu eliminarea se poate petrece prin trimiterea pedepsitului la bibliotecă. Astfel avem o formă dintre cele mai avansate ale Reformei Educaţiei (la finlandezi, la sud-coreeni o fi?), în care biblioteca devine loc de detenţie. Serios vorbind, cine a scris prevederea aceasta probabil că a indicat biblioteca drept loc pentru executare a unei pedepse în folos obştesc, adică pedepsitul să presteze acolo o muncă fizică (de exemplu, să pună cărţi la locul lor în depozit), ignorând că şi treaba de acest fel în bibliotecă necesită învăţătură, iar degradantă, punitivă nu este câtuşi de puţin.
Având în vedere atitudinea faţă de instruire, de acumularea unor cunoştinţe, e mare minune dacă trimiterea la a mai învăţa ceva nu va ajunge să fie trecută în rând cu arestul la domiciliu şi cu plasarea sub control judiciar. De fapt, nu departe de aşa ceva era considerată înainte de 1990 trimiterea la perfecţionare, adică la ceva învăţătură; „trimitere”, pentru că nu se petrecea din propria iniţiativă a celui în cauză, ci mersul acolo era nesuferit şi se făcea cu frică. Pe atunci, a merge la ceea ce astăzi se cheamă formare continuă însemna la propriu materializarea unei sancţiuni. Un calificativ negativ, o caracterizare proastă în urma unei inspecţii atrăgeau pedepsirea cu trimiterea obligatorie la perfecţionare, peste rând, adică mai devreme faţă de termenul care era la cinci ani. De fapt, frecventă şi generatoare de stres era ameninţarea cu traseul reclamaţie – inspecţie – ieşit prost la inspecţie – trimis la perfecţionare anul ăsta (deşi cel vizat fusese vara trecută, să zicem). Perfecţionarea era cunoscută mai ales şi mai ameninţător prin sinonimul reciclare – cuvânt ajuns de ruşine pentru cel cu care era asociat. Trimiterea la reciclare (e adevărat, referitor mai ales la alte domenii decât Educaţia) ajunsese un fel de motiv literar pentru momentele vesele de la televizor. A merge la reciclare însemna a merge la a mai primi ceva învăţătură. Chiar şi în ceea ce priveşte conţinutul învăţăturii se crease o disociere de sens. Cum la perfecţionare (reciclare) se transmitea învăţătură de carte, cei vizaţi se considerau înjosiţi, spunând că ei au învăţat deja carte, dovadă fiind că au diplomă (unii, şi grade), că nu mai are cine ce să-i înveţe şi mai ales că ei deţin învăţătura „adevărată”, a meseriei practicate – celălalt sens al cuvântului.
Din nefericire, perceperea în acest fel a învăţăturii se menţine, deşi vremurile s-au schimbat de atâta timp, iar cei mai mulţi dintre cei aflaţi astăzi în plină putere productivă sunt crescuţi, instruiţi, educaţi (mulţi, şi născuţi) în anii postdecembrişti. Convingerea şi atitudinea care-i corespunde, cum că învăţătura s-a terminat odată cu ieşirea pe poarta şcolii cu diploma în mână, persistă. Ajută decisiv la aceasta şi răspândirea sublinierilor în sensul că pentru angajator nu contează ce ai învăţat, câtă carte ştii, ce şcoală ai absolvit şi cu atât mai puţin cu ce profesori, ci contează să rezolvi operaţia pe care o ai de făcut, asta însemnând s-o scoţi la capăt. În astfel de condiţii, sigur că mersul la şcoală nu este decât o treabă pe care n-ai încotro şi trebuie s-o faci pentru că aşa prevăd reglementările, un hatâr de îndeplinit, cu aceeaşi senzaţie cu care stai la o coadă care avansează greu şi te enervează, însă altfel n-ai cum să ajungi la un anumit produs pe care vrei să-l cumperi.
Florin ANTONESCU