Încă mai sperăm

Observăm în fiecare zi, urmărind mass-media, că diferite categorii sociale se dau mai importante decât altele; preoții ocupă primul loc pentru că iartă păcatele făcute și nefăcute, actorii se supără că au pensii mici, pensionarii se plâng pentru de toate, timp în care „băieții veseli” profită și dau tun după tun, pe față sau pe ascuns. Lor nu le trebuie educație, nu le trebuie școală, pentru că au nevoie doar de „practică”. Rezul­tatul e că într-o societate măcinată de deal și vale, de înger și demon, veneră și madonă se întâmplă un lucru ciudat: cei mai săraci se reped unii la alții, pentru că au culoarul cel mai larg, învinuiți fiind de lipsă de educație, lipsă de pregătire profesională, lipsă de perspective.
Ce poate face școala? E și ea amestecată în această sărăcie, iar exemplul că așa e peste tot este o dezinformare crasă, sărăcia manifestată și simplitatea cu care se privește educația se exprimă și prin nenumăratele nevoi ale celor care o fac. Parcă este o activitate opțională. Parcă e nevoie de oameni supuși și limitați din punct de vedere cultural, cu o educație superficială, ușor de manipulat de către „aleși”.
Banii mulți, averea se fac în afara educației, mulți profitând de cei care duc pe umeri greul moralității, echilibrului și pro­gresului social. Dacă vrei să faci o acțiune comunitară, ajungi tot la mâna celor cu bani, care-ți aruncă sfidător niște firmituri pentru care tot tu, ca dascăl, ești cercetat, ești declarat corupt. Se cercetează plata medita­țiilor, dar nu se cerce­tează sutele și sutele de ore de muncă patriotică făcute sâmbăta și duminica de către dascăli, se bate monedă pe Codul etic al dască­lului, dar părintele și elevul sunt scoși din context.
Ca membru și vicepreședinte al FSE Spiru Haret, mi-am pus multe întrebări, dar mai ales speranțe în fiecare ministru al Educației timp de 24 de ani, dar parcă cel mai vocal și mai energic am crezut că e ministrul nostru Remus Pricopie. I-am asociat tinerețea la calitățile profesionale și manageriale. Până în acest moment, timp de doi ani, abureala este perfectă și din promisiuni ferme, urgente și necesare: modificări substanțiale la Legea Educației, modificări la Legea Dialogului Social, acordarea a 6% din PIB pentru Educație ș.a., rămânem cu speranța, întreținută, e drept, de un dialog permanent, dar ineficient cu tânărul ministru al Educației. Ne așteptăm să se bată ală­turi de noi pentru recâștigarea veniturilor ciuntite de Guvernul Boc, ba mai mult, o îmbunătățire a situației sociale și morale a lucrătorilor din învăță­mânt pe baza unei legi a salarizării în domeniul nostru. Abureala continuă, dialogul searbăd continuă, iar noi asistăm parcă neputin­cioși, fără reacție. E nevoie de o strategie solidă, e nevoie de semnale mai dure, altfel soarta noastră rămâne plată, cu aceleași griji și nevoi.
S-au încheiat și europarlamentarele, dar nu am auzit niciun candidat să promită că se va lupta la Bruxelles pentru ca la muncă europeană să se facă plată europeană, la efort european să se acorde stimulent european. Explicația că peste tot în Europa sau în lume educația este în suferință din punct de vedere financiar este tot o abureală pentru mase neinformate.
Dascălii maturi, cu experiență, se retrag dis­cret, cu mulțumirea că și-au făcut datoria din plin, dar și cu amărăciunea că de 24 de ani au privit grila de salarizare de jos în sus, iar acum, la amărâtele de pensii, îngroașă rândul celor profund nemulțumiți. Le rămân amintirile dulci ale profesiei, dar închid ochii cu nemulțumirea că toți miniștrii și toate guvernele i-au exploatat și i-au mințit permanent, în timp ce de la ei se cerea să educe generațiile în spiritul cinstei, dreptății și adevărului.
Perspectiva e sumbră: dacă nepăsarea și indiferența față de situația socială a personalului din învățământ vor rămâne la aceleași cote, în curând vom avea în domeniu nu profesioniști, ci mercenari fără chemare, beneficiarii unei slujbe de ocazie, temporară, supliniți probabil de niște oameni obosiți, bătrâni în căutarea unui mic adaus la pensie, iar calitatea despre care vorbim neconte­nit va fi mereu în suferință.
Am desființat școlile de la sate ca să facem calitate la oraș. Deocamdată, experiență nereușită. Experimentăm și iar experi­mentăm, iar și iar, timp în care doctorii pregătiți de noi îi tratează pe străini, inginerii pregătiți de noi creează plus­valoare pentru alții, iar dascălii pregătiți tot de noi, în număr tot mai mare, spală punțile vapoarelor sau servesc prin restaurante, timp în care în pagini, cu litere mari, ne lăudăm cu trei olimpici la matematică, trei olimpici la informatică, trei olimpici la fizică, fără a uita că suntem pregătiți pentru a face față cu brio unui învățământ de masă obligatoriu și gratuit.
Vârsta și experiența îmi permit să-i fac o recomandare tânărului nostru ministru: au trecut doi ani și pentru noi, și pentru dânsul, ani cu un bilanț rahitic, dacă nu se grăbește (mai sunt încă doi ani), va rămâne un anonim ministru al Edu­cației Naționale și peste ani poveștile sau realitățile despre un domeniu „prioritate națio­nală” vor rămâne în pagini îngălbenite uitate de istorie. Crezul meu și al altora: Încă mai sperăm că vom fi luați în serios!
Prof. Ioan SĂCĂREA,
Președintele SI Spiru Haret, Mureș