Mândri spre zarea Unirii

La aproape un veac de la Marea Unire din 1918, putem privi harta ţării cu o bucurie cât se poate de reţinută. Motivele le cunoaştem, desigur. Sunt rodul deciziilor nazisto-sovietice dintr-un întunecat august ’39, pe care la începutul anilor ’90, când se prăbuşea colosul roşu de la răsărit, n-am ştiut ori n-am vrut să le corectăm.      
 Totuşi, de câţiva ani buni, pregătirile pentru aniversarea unui secol de la momentul astral al fiinţării noastre ca popor sunt în toi. 1 Decembrie 2018 trebuie să ne găsească pe cai mari, în sărbătoare. Deşi mai e ceva vreme până atunci, cum arată harta României de azi şi ce şanse sunt pentru ca speranţa lui Petru Rareş – ,,Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât“ – să iasă din deşertăciune?
Cum la sud, acolo unde e mai cald, Cadrilaterul s-a volatilizat, privim către est, unde Basarabia e ceva mai răbdătoare. Împărţită între o Republică Moldova, ezitantă şi imprevizibilă, şi o Ucraină, căreia i s-a netezit drumul spre a fi rapace, Basarabia pare mai degrabă condamnată la o slavizare definitivă. În nord, după îndelungate epurări sistematice, românii din Bucovina cernăuţeană, ajunşi minoritari, îşi pot dori doar o integrare europeană pentru a fi alături de fraţii din patria-mamă, însă, ţinând cont de textura problematicii ucrainene, visul e mai fulgurant decât Morgana regelui Arthur…
Ajunşi în acest orizont, nu putem trece uşor peste decizia Radei Supreme ucrainene de a desfiinţa învăţământul gimnazial românesc în Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Transcarpatia, zone cu o consistentă populaţie românească. Hotărârea luată în parlamentul ucrainean – expresie modernă a continuării politicii de deznaţionalizare şi suprimare a identităţii româneşti în vechile regiuni româneşti, abuziv smulse din făptura naţională a ţării – n-ar trebui să ne surprindă, deoarece statul de la nordul vecin îşi urmează proiectul de consolidare interioară, urmând reguli proprii pe care le-am mai întâlnit nu de mult şi prin Canalul Bâstroe, Insula Şerpilor ori Golful Musura… Poziţia noastră statală, defensivă şi permisivă, poate fi înţeleasă până la un punct prin condiţionarea aderării la NATO şi Uniunea Europeană, însă a devenit cel puţin bizară – dacă nu falimentară! – când ne-am poziţionat vehement împotriva alipirii Crimeei la Federaţia Rusă sau în conflictul ruso-ucrainean din Donbas, în vreme ce Occidentul marşa calm în pokerul nuanţărilor…
După anul 1991, există din partea Ucrainei măcar o dovadă – una singură! – de reciprocitate, după nenumăratele concesii pe care le-am făcut acestei ţări prin decidenţii noştri politici?!!! Nu! Statul din nord a privit toleranţa noastră ca pe un semn de slăbiciune, de care a uzat pentru maximizarea profitului, iar pentru acest fapt chiar merită felicitat. Noi, românii, după ce în anul 1997 am legitimat printr-un faimos tratat pierderea Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, am oferit, fără să ne-o ceară cineva, un sprijin moral naţiunii ucrainene, pentru a importa de la ruşi gazele naturale la cel mai ridicat preţ din Europa şi, în general, pentru a fi faultaţi de gigantul răsăritean oriunde ne-am intersectat interesele.
…Privindu-ne de la distanţă, cu modul nostru boem, haotic, flecar, incapabil de a închide cercul, suntem la nivel de naţiune precum un copil răzgâiat, prins în orbita periferică a  bobârnacelor îmblânzite permanent de zeflemea. Un copil însă nu poate fi luat tocmai în serios…
 
Prof. Gruia COJOCARU