După calendar, şcoala a început. După cum arată pe dinafară şi după ce se întâmplă pe dinăuntru, mai sunt prgătiri, aşteptări, întârzieri – nu peste tot, însă impresia generală e de lucru neterminat şi de treabă începută în doru’ lelii. Aşa se întâmplă în fiecare an pe vremea asta. Nouă şi mai puţin marcată de inerţie se dovedeşte sensibilitatea în perceperea stării care se arată. Lumea reacţionează, are aşteptări şi de aceea probabil că şi exagerează, dar pretenţia la un spaţiu şcolar civilizat şi la un sistem funcţional este justificată. În acelaşi timp, câte unele din cele ce se întâmplă în şcoală şi în jurul ei depăşesc rutina şi ies din reflexele şi aşteptările specifice perioadei.

Întârzierile în livrarea către şcoli, în beneficiul elevilor şi al profesorilor, a unor drepturi face parte din obişnuinţa oricărui început de an şcolar. Întârzie unele manuale (deşi, în ansamblu, situaţia livrărilor este mai bună decât în alţi ani), mai durează până să vină cornul şi laptele, precum şi fructele. Contestarea e boală veche şi stă şi de data aceasta în calea contractelor şi a comenzilor, deşi în unele locuri din ţară procedurile birocratice pentru asigurarea laptelui şi cornului se spune că au început din prima parte a anului calendaristic în curs. Adus în atenţia publică prin situaţii limită de felul produse alterate şi prin semnalări ale risipei în diverse locuri, programul s-a reliefat dincolo de mediul şcolar ca o inutilitate incompatibilă cu traiul de azi. Rămâne ignorată existenţa atâtor şi atâtor oameni care chiar îşi ţin copiii cu laptele şi cornul (care numai corn nu e, nici la aspect, nici la gust) de fiecare zi. În aceeaşi ordine de idei, la actualul început de an şcolar, nu răzbate nicio informaţie despre dorita, necesara şi mult vehiculata aplicare de-adevăratelea a programului de asigurare a unei mese de prânz elevilor. De fapt, nici despre „pilotarea“ lui nu se mai aude nimic. Atât doar, primari şi directori de şcoli mai aduc vorba despre amenajarea vreunui after school.

Referitor tot la amenajări, nu poate fi trecută cu vederea frecvenţa anormală a imaginilor de „şantier în lucru“ întâlnită prin oraşe, ca şi pe la sat, cu şcoli şi împrejurimi încă în reparaţii. În curţi de şcoli, elevi şi profesori se intersectează cu utilaje (şi roabe, şi excavatoare) precum trecătorii pe trotuare cu trotinetele. Prim-planul grijii pentru siguranţa elevilor este concentrat la actualul început de an şcolar asupra prevenirii abuzurilor, violenţelor. Este bine să fie aşa şi este explicabil în contextul prezent, însă de siguranţă este normal să ţină şi drumul spre şcoală, şi gardul şcolii, şi paza, şi salubritatea. E consternant să fie dată drept remarcabilă ferecarea cu două lacăte a unei gropi din curtea unei şcoli în care a căzut şi a murit un copil – acum abia este securizat locul?!

Legat de condiţii şi de siguranţă, s-a pierdut în banalitatea faptului divers descoperirea unui şofer care băuse alcool şi plecase în cursa de rutină cu microbuzul şcolar. Nu rezultă să se fi tras din asta vreo învăţătură (nu ar fi fost exagerată chiar o generalizare) referitoare la cine şi în ce termeni îi angajează pe cei care au responsabilitatea circulaţiei zilnice a copiilor cale de mai mulţi sau mai puţini kilometri. De drum şi de transport ţin şi costurile pe care le au de achitat părinţii unor elevi. S-a vorbit mult despre aceasta în vacanţă, nu se mai vorbeşte nimic tocmai când şcoala a început. Executivul a luat nişte măsuri pe care cei care se confruntă zi de zi cu situaţia le găsesc nesatisfăcătoare. La-ndemână rămâne autostopul, reflexele şi nevoile de moment fiind mai tari decât întâmplările oricât de grave. E altă temă (gravă şi ea!) că astfel de întâmplări sunt receptate într-o confuzie între ficţiune şi realitate ce se insinuează în mintea copiilor şi adolescenţilor care au nevoie stringentă de educaţie şi învăţătură. Prin aceeaşi confuzie, dublată de imitaţie, se ajunge la cazuri precum cel al elevilor care metodic şi diabolic au fărâmat tot ce le-a ieşit în cale într-o şcoală.

Prevenţia faţă de câte se pot întâmpla pornind de la autostop cică a determinat-o pe o doamnă învăţătoare să se înarmeze cu un spray lacrimogen. Având spray-ul asupra sa, spune cineva din mass-media centrală inspirat de mass-media locului în care suplineşte doamna la catedră, ea „a atacat“ cu acel spray doi elevi de clasă pregătitoare. Ba nu, spune aceeaşi mass-media, elevii au agresat-o pe doamnă şi ea s-a apărat folosind spray-ul. Dincolo de ridicolul exprimării mediatice rezultat din lipsa de cunoaştere a sensului unor cuvinte (se repară mergând la şcoală, dar înainte de a porni la scris în mass-media), întâmplarea este revoltătoare. Cine ajunge la catedră poate constitui o altă temă acută de analiză şi decizie; de fapt, cine ajunge până la urmă să ajungă la catedră, doamna rezultând că face parte din ultima tranşă de beneficiari ai unor supliniri, cum ar veni, atunci când n-a mai fost şi n-a mai fost cine să se găsească. Subiectul e de încadrat în tema largă a cultivării submediocrităţii – la elevi, loc la liceu fără medie de trecere, la profesori, loc la catedră fără notă de trecere.

Improvizaţia tutelară a acestui început de an şcolar este cea ministerială, deşi ministrul ar trebui să fie interimar doar formal, pentru că de fel este profesor, rector. Într-un sistem stăpân pe sine, şcoala nu ar trebui să se sinchisească de cine este ministru.

Florin ANTONESCU