Reforma, Educația și Viitorul

Reforma, Educația și Viitorul

O privire de ansamblu asupra reformei educației relevă un proces discontinuu, desfășurat în ritmul evoluțiilor și convulsiilor politice de pe plaiurile dâmbovițene. Ceea ce i-a lipsit reformei de-a lungul acestor ani de tranziție au fost viziunea și sensul schimbării. Cu atâția miniștri că aproape li s-a pierdut numărul, ar fi fost greu de imaginat un demers articulat, construit pe o concepție și pe o viziune, gândit logic și teleologic, proiectat în direcția unor obiective strategice și a unor scopuri clar definite. Cu atât mai puțin – într-un cadrul al instabilității politice, al deselor schimbări de orientări, ideologii, alianțe și enterese, aici, la Porțile Orientului – ne-am fi putut aștepta la asumarea și susținerea transpartinică pe termen lung a reformei din învățământ. Un Proiect pentru Educație a lipsit și lipsește, în continuare, școlii și societății românești, într-un timp în care educația este motorul dezvoltării în Uniunea Europeană și în țările civilizate ale lumii. Semnarea, în 2008, a unui Pact Național pentru Educație a putut părea un moment de cotitură în mentalitatea clasei politice, un act de conștiință și de responsabilitate. Dar a fost doar un balon de săpun, o minune care n-a durat mai mult de trei zile, după care forțele implicate au schimbat pacea pe gâlceavă, iar de mărețul proiect s-a ales praful și pulberea, rămânând nimic altceva decât o iluzorie pagină a istoriei recente și o mărturie a neputinței. Un pas înainte pe drumul plin de provocări al viitorului îl constituie Proiectul România Educată, care aspiră să fie un Proiect strategic pentru educație și evoluția europeană a societății, fundamentul unui „Proiect de Țară autentic“. Înconjurat, însă, de critici pe aspecte de conținut și de capriciile discordiei politice cronice, Proiectul necesită – spre a avea sorți de izbândă și a nu rămâne o altă filă goală de istorie – o amplă sinergie națională.

Starea învățământului românesc de azi reflectă cum nu se poate mai bine inconsecvența și incoerența demersurilor făcute sub definiția sonoră, dar vagă a „reformei“. Avem un sistem plin de inegalități, inechități și contradicții, în care școala secolului XIX coexistă cu cea a secolului XXI. Încă sunt în mediul rural unități care funcționează în condiții deplorabile, fără îndeplinirea standardelor sanitare și de minim confort, cu toalete în curte, cu elevi puțini și suplinitori necalificați, care predau de toate, de la muzică la geometrie în spațiu, încă sunt zone afectate de abandon școlar, pe fondul sărăciei endemice și al migrației forței de muncă. Există încă situații în care accesul la școală este condiționat de distanțe, care trebuie parcurse pe jos, cu tractorul, căruța sau, în cazuri fericite, cu microbuze părăginite, și blocat de vremea rea. Dificultăți de primă importanță și maximă gravitate, extinse în întregul sistem, vizează  subfinanțarea, criza personalului calificat, migrația didactică, declinul calității, abandonul școlar, performanțele nega­tive ale elevilor pe plan internațional, nivelul de pregătire în scădere continuă…

O problemă majoră întâmpină educația noastră la capitolul resurse umane. Azi, când profesia didactică nu mai exercită o atracție specială, școala românească se confruntă cu o gravă criză a cadrelor calificate. Nu le mai poate nimeni pretinde absolvenților de azi spiritul de sacrificiu al înaintașilor, puterea de a se hrăni cu idealuri de apostolat și vise romantice, cu perspectiva de a fi Domni sau Doamne Trandafiri, dascăli blazați, plafonați în resemnare, cu o adâncă înțelepciune a fatalismului istoric și satisfacția amară a datoriei împlinite, pentru viitorul care va veni, cu siguranță, cândva. Absolvenții de specializări cu vocație spre catedră caută „joburi“ bune, în multinaționale, în țară sau „afară“, ori, cei mai temerari, se lansează în inițiative antreprenoriale, în domenii și scenarii fără nicio legătură cu specializarea absolvită. Câți absolvenți de fizică, matematică sau chimie nu sunt azi brokeri de asigurări, operatori de turism, comis-voiajori sau, pur și simplu, freelanceri? A le cere altruism și dedicație în numele nobilei lor misiuni ar fi o absurditate într-o lume pragmatică, răvășită de scumpiri în cascadă, angrenată într-o spirală a nebuniei, în care totul presupune costuri exorbitante. Într-un astfel de mediu, catedra devine un fel de second hand option, un scenariu de acoperire într-un act dramatic de reorientare și căutare. Pe lângă abandonul școlar, face ravagii în învățământul nostru abandonul didactic. Prin forța împrejurărilor, apar situații în care vin la catedră profesori insuficient pregătiți, cu note descurajant de mici la examenul de titularizare. Ce garanții în materie de calitate poate oferi un profesor de nota 5? Din cauza penuriei de resurse calificate, poarta școlii este larg deschisă suplinitorilor, calificați și necalificați. Problemele legate de profesori nu se termină aici. În condițiile salariilor încă modeste față de țările avansate și ale insatisfacției profesionale, asupra celor pentru care este prea târziu să-și găsească un alt drum planează amenințarea plafonării, a renunțării la preocupările de a ține pasul cu bibliografia și evoluțiile din domeniul specializării. Sub presiunea mentalității închise în fața noului și a interesului diminuat pentru schimbare și progres, nu puține sunt cazurile de cadre didactice care refuză un update personal cu privire la alfabetizarea digitală și la utilizarea tehnologiei în actul didactic. Ceea ce azi, în era ICT și post-pandemică (să sperăm!), după ce maladia globală ne-a împins, mult mai mult decât ne-am fi așteptat, spre tehnologie, devine o problemă de anvergură socială. Lucruri și atitudini deloc încurajatoare pentru aspirația spre calitate, eficiență și performanță a învățământului românesc. 

În același timp, într-un lanț cauzal cu multe verigi, veștile care vin dinspre lumea elevilor nu sunt, nici ele, prea îmbucurătoare. În ultimii ani, testele PISA, realizate de OECD, îi situează pe elevii români pe primul loc la analfabetism funcțional. Mai nou, „performanța“ este extinsă spre încă două tipuri de analfabetism: științific și numeric. Chiar dacă n-am crede în PISA, rămân alte semne, indubitabile, care atestă nivelul de pregătire al celor care-și tocesc coatele pe băncile școlii. Tot mai mulți tineri ies din liceu cu mari lacune de cunoaștere în domenii fundamentale, deseori lipsindu-le noțiuni elementare în ariile culturii generale, ca să nu mai vorbim de disciplinele „grele“, din zona științelor reale. Or, asta arată eficiența educației noastre, care, orice s-ar spune și oricât, din solidaritate de breaslă, am încerca să edulcorăm lucrurile, parcurge un declin continuu de trei decenii încoace. Este adevărat, învățământul românesc produce și performanță prin olimpicii săi, care cuceresc, în continuare, medalii și îi creează o imagine onorantă în lume. Dar nivelul real al sistemului nu trebuie judecat după excepții.

Starea critică a unei părți semnificative a învățământului rural, condițiile deplorabile, care-l aruncă în trecut și la marginea civilizației europene actuale, criza personalului calificat, ancorarea într-o mentalitate anacronică a unora dintre oamenii catedrei, rezistența lor în fața înnoirii necesare și a progresului pe plan individual, abandonul școlar și abandonul didactic, declinul calității sunt realități ale școlii românești de azi, care nu pot fi negate, nici acoperite doar de bune intenții. Desigur – trebuie subliniat – că nu doar acesta este învățământul românesc. Există și nenumărate lucruri pozitive, cadre didactice dedicate, profesori exemplari ca valoare și conduită, elevi foarte buni și părinți responsabili, există activități cu rezultate remarcabile, programe de anvergură națională conectate la spiritul actual al educației. Dar aspectele critice ale sistemului educațional, efecte ale lipsei de viziune în materie de schimbare, ale subfinanțării și ale unei reforme desfășurate haotic, în umbra evoluțiilor politice, fără a beneficia întotdeauna de competență și expertiză, îi subminează perspectivele de modernizare și evoluție spre standardele sistemelor performante din Europa.   

Întorcându-ne la ideea schimbării cu sens, de fond, nu doar de formă, toate inițiativele, proiectele și măsurile subsumate reformării educației trebuie gândite și puse în operă în cadrul unei viziuni bine conturate asupra sensului schimbării și a obiectivelor ei strategice, într-un proces coerent, desfășurat cu pricepere și responsabilitate. Vorbim mereu, asumând, cel puțin declarativ, importanța lor, despre Proiecte de Țară. Un Proiect fundamental de Țară, un proiect autentic, de largă respirație națională, orientat spre dezvoltare și viitor, ar trebui să fie Proiectul pentru Educație. Pentru că în educație stau cheia emancipării societății românești, șansele de creștere a resurselor de inteligență ale copiilor și tinerilor, de implicare a potențialului lor creativ și inovativ în evoluția țării. Fără vorbe mari, doar cu luciditate și realism, în Educație stă viitorul european al României.

Articol publicat in revista Tribuna Învățământului nr. 28-29 / Aprilie-Mai 2022