Reconstruirea autorităţii universitarilor

Universitatea rearanjează valorile (generându-le) şi impune respectul societal, întreţinând calitatea intelectuală şi construind autoritatea. Din păcate, erodarea încrederii în universitate (mă voi referi la cele din ţara noastră), diluarea misiunii sale, slaba rezonanţă socială duc la culpabilizări ale autorităţilor (decidenţi, cadre didactice, instituţii) responsabile de valoarea (şi calitatea) educaţiei publice universitare. Universitatea asistă (cu destulă indiferenţă) la perpetuarea unor vicii în educaţia superioară a tinerilor şi în erodarea calităţii vieţii, avându-şi cauza în lipsa coerenţei în formarea şi păstrarea unor constanţe educaţionale, vizibile în comportamente indezirabile societale.
În baza autonomiei universitare (legiferată), calitatea procesului didactic a ieşit de sub vreun control (sau îndrumare), fiecare cadru didactic – asistent, lector, conferenţiar, profesor – asumându-şi propria responsabilitate, în funcţie de propriile criterii valorice. Având o precară pregătire pedagogică, metodică şi atitudinală, oricare universitar poate fi vulnerabil în faţa studenţilor. Unii nu au discurs, alţii n-au operă demnă de a susţine o carieră universitară, unii sunt dezinteresaţi de valoarea propriei prestaţii, trecând vina pe studenţi (care vin superficial pregătiţi din liceu, zic ei!), altora le lipseşte abilitatea de a folosi argumentaţia ori conversaţia socratică etc. Nimeni nu le verifică comportamentul didactic, nu există o formulă de consultare/asistenţă metodică, de schimburi de experienţă, de evaluare a calităţii implementării conţinutului cursului ori seminarului. O, vor rosti unii ofuscaţi de consideraţiile mele, dar fişele de evaluare a studenţilor despre universitari există şi se competează anual! Da, dar aceiaşi prea bine ştiu că acestea n-au vreo relevanţă reală. Singura relevanţă constă în statistici, cifre de promovabilitate, adăugate la număr de articole ISI, la număr de pagini publicate în reviste BDI, necitite, dar citate colegial, la suporturi de curs (adeseori lecturate fără explicaţii), la slieduri cu grafice complicate, colorate şi haşurate, la implicarea în proiecte finanţate etc. Mai mult, cohorta de cadre didactice universitare („titluri înalte“) creşte progresiv, pe baza unor criterii interpretate de o comisie colegială, aleasă de candidat, fără consistenţă, fără lectura cărţilor/articolelor acestora, fără identificarea vreunei idei originale. Totodată, există o grijă „colegială“ pentru asigurarea unor norme suplimentare, pentru implicarea în alte activităţi finanţate, care devin prioritare în faţa atribuţiilor de predare. Multe se pot spune despre modul defectuos în care funcţionează procesul universitar de învăţământ, căci de educaţie nu mai poate fi vorba. Dar ARACIS-ul, îmi veţi reproşa! Urmărind Fişa vizitei acestui „organism independent“, cele câteva pagini tabelate se referă, de asemenea, la procente, cifre, activitate de cercetare ştiinţifică şi în foarte mică măsură la activitatea didactică. Universitatea dispune de comisii (multe comisii, poate vreo 30, cu Planuri de muncă, metodologii, proceduri, postate pe site, compilate de la o universitate la alta), menite să îndrume şi să controleze comportamentul universitarului în relaţia sa cu studenţii. Documentaţia acestora încurajează birocraţia, care se multiplică de la perioadă la perioadă.
Avem o societate dezinteresată de calitatea educaţiei, iar o bună parte din studenţi sunt blazaţi actori înmatriculaţi la vreo facultate, obsedaţi de diplome, cât mai numeroase diplome de licenţă, masterat ori doctorat. În societate, universitatea şi universitarii sunt perferizaţi. Tot noi ne văicărim de marginalizare (cum fac şi eu!). Facultăţile implicate în pregătirea didactică a celorlalţi universitari – prin „modulul pedagogic“ – fac acest lucru după cum se pricepe fiecare, într-un spirit de colegialitate, fără principii clare, fără o viziune coerentă şi cu exemplară superficialitate.
Contextul universitar contemporan îşi gestionează amorţeala opiniilor critice despre fenomenul educaţional printr-o multiplicare aliniată a aceloraşi idei, vizibile în volume tipărite, cică pentru uzul studenţilor. La edituri diferite, apar volume cu acelaşi titlu, cu aceleaşi idei şi conţinuturi, cu fragmente identice, fără ca o instanţă pedagogică să regleze insuficienţa soluţiilor. Lista plagiatelor identificate este tot mai alungită. Vor sări (la gâtul meu, de pe-acum) colegii din centrele universitare, reproşându-mi discursul (necolegial), ideile şi tonalitatea. E şi dorinţa mea, de a-i provoca să aibă opinii ferme pentru recuperarea identităţii şi autorităţii universitare, de a-şi exercita vocaţia dincolo de orgolii, dedicându-se pozitiv studenţilor. E invitaţia de a-i scoate din cercul închis al aulelor şi de a-i motiva să participe la recuperarea unei părţi măcar din parcelele de autoritate, pierdută în teritoriul educaţiei. În fine (şi în final), universitarii nici nu mai au o publicaţie cu distribuţie naţională, cum au fost, bunăoară, Revista învăţământului superior ori autentica Revista de pedagogie. (Tribuna Învăţământului are aderenţă preponderant asupra învăţământului de dinaintea celui universitar.) În lipsa unei publicaţii de opinie, vocile universitarilor – care sunt – au ecoul provincialismului, care nu sensibilizează decidenţii şi nici societatea. Cheia calităţii  învăţământului superior se regăseşte în calitatea prestaţiei responsabile a cadrului didactic, în valoarea discursului pedagogic, în seriozitatea asumată a fiecărui universitar pentru întregul proces din instituţiile publice de învăţământ superior pentru restaurarea condiţiei de student autentic.
Prof. univ. dr. Anton ILICA