Cel puţin în o serie de ţări cu înde­lungate şi reprezentative tradiţii cultural-ştiinţifice precum Franţa, aşa-zisele „bune practici“ au fost preluate şi perpetuate de-a lungul timpului şi chiar extinse şi la alte domenii decât cel în care a apărut şi dezvoltat iniţial. Este şi cazul Etats generaux, instituite în 1302 de Filip cel Frumos, având ca scop de a reuni la un loc, în circumstanţe excepţionale, persoane reprezentând grupuri diferite pentru a se confrunta şi chiar înfrunta, în vederea clarificării soluţiilor care să fie adoptate de suveran. Cam în acelaşi mod şi sens, şapte secole şi ceva mai târziu, între 30 ianuarie şi 2 februarie 2017, la Paris, s-au reunit actorii, observatorii şi destinatarii cercetării ştiinţifice juridice, veniţi din toate orizonturile intelectuale conexe tematic şi geografice pentru a participa la Statele generale ale cercetării în domeniul dreptului, ale căror lucrări au văzut recent lumina tiparului sub titlul semnificativ États généraux de la recherche sur le droit et la justice (Ed. LexisNexis, Paris, 2018).
Urmaşii nobilimii, clerului şi a stării a treia de altă dată, „nobilii“ reflecţiei juridice de azi, profesorii-cercetători, cercetători ştiinţifici şi practicieni au dialogat, într-un cadru de o amploare inedită, asupra stării actuale şi mai ales în privinţa propunerii de piste de ameliorare a  domeniului supus atenţiei pe care să le supună spre adoptare, de urgenţă, factorilor de decizie competenți. La originea acestui demers insolit, dar atât de necesar s-au aflat experienţe a două proiecte separate, care au mers în paralel, ignorându-se reciproc: unul desfăşurat de Ministerul Învăţământului Superior şi Cercetării şi altul de Ministerul Justiţiei şi „braţul său armat ştinţific“, Grupul de interes public „Misiunea de cercetare Drept și Justiție“. Cu titluri identice, date asemănătoare și volume similare, cele două proiecte au fost concepute după același calapod. Rezultatele la fel, dar cu un efect  steril, redus la statutul de documente de sertar. De această dată se dorește ca reuniunea să devină o mișcare și să determine astfel schimbarea necesară. Profesioniștii cercetării științifice a dreptului și profesioniștii dreptului au discutat și s-au confruntat prin idei și puncte de vedere, pentru a discerne mai bine nevoile practicienilor și decidenților publici, prin optimizarea sistemului instituțional și a metodologiei investigațiilor în domeniu. Niciodată în Franța, sub egida a două ministere de profil – cel al justiției și, respectiv, cel al învățământului superior și cercetării –, cu o asemenea amploare – deopotrivă de participanți și de problematică –, nu s-au reunit atâția universitari, cercetători și practicieni ai dreptului.
În cele peste 100 de contribuții selectate și reunite în volumul publicat autorii și-au exprimat punctele de vedere și mobilizat competențele personale pentru a întocmi un inventar și a propune căi inovative, constructive și chiar îndrăznețe de îmbunătățire a situației existente.
Această radioscopie a cercetării asupra dreptului și a justiției, fără concesii și constrângeri s-a întrebat mai întâi asupra organizării cercetării juridice în Franța: în ce locuri de cunoaștere se desfășoară? pentru ce beneficiari? cu ce măsuri de ameliorare? S-au ridicat apoi marile probleme de azi și de mâine în materie precum: răspunderea medicală ori cea de mediu, nanotehnologiile trecând apoi prin rolul arbitrajului și manifestările soft law-ului  și până la dreptul schimbărilor climatice.
Desigur, de la început se cuvine remarcată extraordinara singularitate a domeniului, care se ancorează, mai mult decât altele, atât în istorie, cât și în modernitate. Cercetarea în drept are propria sa logică, propriile reguli, propria filosofie, inseparabile de propria sa punere în aplicare. Dreptul gândit și dreptul aplicat trebuie să conveargă, chiar dacă cercetarea fundamentală rămâne, așa cum îi arată și numele, fundamentală.
Trecând la situația din țara noastră și aici un asemenea demers de radiografiere, evaluare și prospectare presupune pregătirea și formularea unor răspunsuri corespunzătoare la întrebările definitorii.
Prima dintre ele: cum este organizată cercetarea științifică juridică azi în România și cum ar putea fi ea ameliorată?
Pe lângă institutul de specialitate al Academiei Române, axat cu precădere pe cercetarea fundamentală sunt implicate în desfășurarea unei asemenea activități o serie de secțiuni ale institutelor de cercetare-dezvoltare, pentru cercetări aplicative, precum și departamentele facultăților de drept ale universităților (mai ales ca adjuvant al actului didactic și mai puțin cu titlu principal).
În absența unei coordonări și corelări, tematicile rămân haotice, iar rezultatele diferite necorespunzător valorificate, în orice caz cu impact minim, punctual, de moment. Nu în ultimul rând, cercetarea științifică este confundată adeseori cu opinia juridică, formulată de specialiști de înaltă calificare pe probleme concrete, în cazuri date (inclusiv judiciare).
Pretenția cursurilor universitare ori a celorlalte lucrări de doctrină (monografii, comentarii ș.a.) reprezentând inclusiv teze de doctorat prezente pe piața cărții de specialitate nu reprezintă expresii ale unui demers științific profesionist, cu potențial creator, ci, mai degrabă, ale unuia pur didactic, utilitarist ori al unui exercițiu contextual, de explicitare a unui text normativ.
Concluzia este, mai degrabă, aceea că astăzi se susține că se desfășoară  activități de cercetare științifică foarte puțin cu titlu principal (numai ICJ) și mai ales cu titlu secundar, auxiliar, fără prea mari pretenții, cu metode și practici  destul de diferite. Această autonomizare a cercetării asupra  dreptului în general se poate explica teoretic prin tripla mutație cunoscută de domeniu în ultima perioadă. Mai întâi, aceasta s-a europenizat odată cu multiplicarea contractelor de cercetare europene, apoi s-a  internaționalizat în urma mondializării economiei și, în sfârșit, s-a  informatizat cu dezvoltarea noilor tehnologii. Acestea din urmă sunt deosebit de semnificative, întrucât aici obiectul cercetării se confundă uneori cu mijloacele de investigare. Open source constituie, în acest sens, o bulversare majoră pentru toți cercetătorii, dar odată în plus pentru juriști, care profitau până atunci de susținerea necondiționată și prețioasă a editurilor juridice.
Revoluția numerică a schimbat datul și editurile juridice au trebuit să se adapteze. La fel și cercetătorii domeniului. Din acest punct de vedere, este important de a se permite cercetării în drept să se deschidă noilor provocări politice, economice, tehnologice, societale.
Ea este intim legată și de formarea corespunzătoare a celor chemați să o desfășoare. Din această perspectivă se impun semnalate, și cu această ocazie, deficiențele majore în privința dobândirii și cultivării deprinderilor de investigare științifică în  cadrul facultăților, studentul fiind interesat mai ales să se inițieze în modul de interpretare a legilor și pentru culegerea cunoștințelor minime din diversele ramuri de drept.
Prea „strâns și servil pozitiv“ întrucât „pentru a avea idei juste, prima condiție este de a avea multe idei“, învățământul superior juridic rămâne încă departe de unul care să conțină cele trei aspecte complementare: prin intermediul genezei (ori explorării izvoarelor istorice și fundamentelor filosofice), exegezei (ori expunerea de reguli pozitive, inclusiv în dreptul comparat) și, respectiv, practica normelor și instituțiilor.
Numai așa viitorul specialist „în știința dreptului“ se va forma cu o predispoziție majoră și spre cercetare autentică și creația specifică și va dispune de bagajul teoretic elementar de a continua în această direcție.
Or, prea aglomerate în amfiteatre, cu un curriculum încărcat și într-o concurență permanentă a locurilor subvenționate și a celor cu taxă facultățile noastre de drept ignoră, în mare măsură, pregătirea pentru cercetarea științifică și se rezumă la a oferi o didactică, dar utilitară introducere în cunoașterea dreptului și acomodare în privința interpretării reglementărilor legale în vigoare! Este elocventă, în acest context, atitudinea față de tradiționala teză de licență, eliminată din rândul examenelor pentru absolvire la unele facultăți de drept, sub pretextul grijii pentru înlăturarea plagiatului, dar uitând de rolul acesteia ca prim exercițiu de muncă științifică, de deprindere a unor elemente primare de investigație științifică al viitorul jurist!
Credem că reformarea și redefinirea obiectivelor, reorganizarea și modernizarea funcționării „sistemului“ instituțional al cercetării juridice reprezintă elementul prioritar. E nevoie de instituirea unui centru, nucleu cu obiectiv identitar, de stabilire a orientărilor generale și coordonare a lucrărilor de cercetare juridică, de evaluare și precizare spre valorificare a rezultatelor sale. S-ar putea apoi porni de la întocmirea unui inventar național al realizărilor de până acum, o radiografiere exactă a valorii lor și o trasare fermă a perspectivelor de dezvoltare.
După aceste constatări nu prea optimiste, ne putem întreba apoi care ar fi ori ar trebui să constituie domeniile prioritare, dilemele fundamentale și mizele definitorii ale cercetării științifice în materie? Cu alte cuvinte, care sunt marile tematici actuale? Am văzut mai sus cele considerate de francezi în acest sens. Cert este că cercetarea juridică este angajată de acum înainte într-o dinamică de reînnoire a obiectivelor și într-un dialog constant cu disciplinele vecine. Problematicile emergente sunt numeroase, dar o prioritizare veritabilă presupune o selecție riguroasă.
Apare și în acest context problema raporturilor dintre drept, științe și tehnică. Într-adevăr, în societatea postmodernă, normele tehnico-științifice și implicațiile problemelor de acest gen asupra dreptului devin din ce în ce mai importante. Se vorbește chiar de afirmarea unui veritabil scientoius. Nu este locul aici să dezvoltăm problema în sine, ci remarcăm doar actualitatea și importanța ei în definirea preocupărilor cercetării științifice asupra dreptului.
Desigur, lista obiectivelor prioritare de cercetare rămâne întotdeauna deschisă spre completare și definitivare. Ele sunt legate de prioritățile continuării tradițiilor naționale, în contextul cerințelor integrării României în UE și afirmării identității proprii în procesul de mondializare. Nu se pot ignora, totodată, provocările generate în planul dreptului de noile date ale realității economico-sociale și tehnico-științifice.
Trecând peste aceste elemente de schiță generală a situației existente, considerăm că un moment aniversar precum cel al Centenarului Marii Uniri reprezintă o ocazie propice spre inițierea unei dezbateri serioase și deschise asupra stării, posibilelor remedii și indiscutabilelor priorități ale domeniului. Să nu uităm, în acest context, că marele act de acum 100 de ani s-a înfăptuit în virtutea dreptului istoric și de neam, în numele dreptății naționale și cu armele dreptului, și definitivat la masa conferinței de pace. Ori că unificarea legislativă și judiciară a reprezentat o latură majoră a înfăptuirii unității sufletești a țării reîntregite și gândirea juridică o dimensiune a Științei Națiunii. Spre norocul său, țara a dispus atunci de juriști bine pregătiți profesional și patrioți, care i-au susținut, așa cum se cuvine, la bara momentului istoric interesele sale fundamentale.
Mutatis mutandis, astăzi sarcina esențială a cercetării românești în domeniul dreptului, devine aceea de a identifica, exprima și apăra interesul juridic național, ca parte a identității și afirmării României.
Tocmai de aceea, inițiativa organizării unei dezbateri naționale privind starea și viitorul cercetării juridice românești ar fi nu numai bine-venită, ci chiar necesară.
Rândurile de față se doresc, înainte de toate, a fi o pledoarie în acest sens.
Prof. univ. dr., dr. h.c. Mircea DUȚU