Psihologi, medici și pedagogi s-au întrecut de-a lungul timpului în a înșira nenumăratele beneficii pe care le aduce lectura – dezvoltarea imaginației, a vocabularului, a spiritului critic, întărirea caracterului, oferirea de soluții la probleme reale din viață. Dintre toate, însă, cel mai important rămâne faptul că cititul reprezintă primul pas spre a înțelege lumea. Și, cu această concluzie în minte, lectura nu ne mai apare ca un moft intelectual, ci devine un lucru necesar, o unealtă indispensabilă oricărui om. Doar citind ne putem așeza mai bine în propria cultură și le putem explora și pe ale altora, ne putem găsi cu mai mare ușurință locul în lume, ne putem înțelege pe noi și pe ceilalți, putem pricepe sensul și amploarea evenimentelor care se petrec în jur, devenim capabili să anticipăm și să răspundem provocărilor de tot felul.
De altfel, sunt numeroase studiile care au demonstrat că există o strânsă legătură între gradul de civilizație al unei societăți și numărul de cititori din acea țară. „Cititul nu este un lux, este un drept și o responsabilitate. Dacă lumea noastră trebuie să facă față provocărilor secolului XXI, trebuie să valorificăm energia și creativitatea tuturor cetățenilor noștri. Când toată lumea poate citi, comunități întregi prosperă“, spunea președintele american Bil Clinton în 1994, într-un discurs prilejuit de Ziua Internațională a Lecturii. Bill Clinton este recunoscut de prieteni și de dușmani ca un avid cititor, nu pierde nicio ocazie în a recomanda cărți pe rețelele de socializare, iar de curând își încearcă și talentul de scriitor în romane scrise la două mâini, alături de James Patterson, cunoscutul scriitor american de cărți polițiste și de aventuri.
Dacă cititul este atât de important, poate că ar fi o idee bună să sporim numărul de cititori. Cine ar trebui să se ocupe de asta, cine ar trebui să (ne) crească cititorii? Dacă îi vom întreba pe părinți, vor spune că e responsabilitatea școlii. Mulți dintre profesori vor zice că în cei șapte ani de acasă se formează gustul pentru lectură. Alții vor da vina pe biblioteci și vor spune că sunt localități unde lipsesc librăriile. Vor fi și dintre cei care se vor plânge de prețul ridicat al cărților și, desigur, bunici care vor blestema televizoarele, computerele și telefoanele mobile, considerate a fi principalele vinovate pentru apetitul scăzut pentru lectură al noilor generații. Nici copiii nu vor rămâne mai prejos și vor îndrepta degetul acuzator spre textele din manuale, care sunt fie prea grele, fie irelevante, fie nu-i mai emoționează îndeajuns, dar cu siguranță nu-i îndeamnă să mai deschidă o carte. Doar că, tot dând așa vina unii pe alții, iată-ne ajunși în România zilelor noastre la procentul de 40-45 la sută analfabetism funcțional și așezați în ultima bancă, alături de Bulgaria, la coada clasamentului european la numărul de cititori. Doar că, dincolo de zecile de lucruri care nu stau în puterea noastră și pe care nu le putem controla, există gestul simplu, la îndemâna fiecăruia dintre noi, de a le citi copiilor sau de a le dărui cărți pe care să le citească singuri. Împreună putem să creștem niște cititori. Fiecare acolo unde poate: la școală, acasă, în biblioteci, în librării, scriind și publicând cărți care să miște inimi și suflete. Așa cum e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil, tot așa este nevoie de o țară întreagă pentru a crește cititori. Iar cărțile și poveștile ar trebui să intre în viețile copiilor încă de la cele mai mici vârste. N-ar trebui să așteptăm ca cei mici să ajungă la școală și nici să ne amăgim cu speranța că, după ce vor învăța literele, vor citi ei singuri. Un cititor se construiește cu tenacitate și atenție, din primii ani de viață, de la cititul cu voce tare al părinților și bunicilor, de la construirea unui mediu în care cărțile pentru copii sunt o prezență vie, nu doar niște accesorii. Căci aceste cărți ilustrate ale copilăriei nu sunt niște jucării, sub aparența simplității ascund zeci de sensuri și de straturi de înțelesuri și sunt la fel de importante ca cele destinate adulților. Dincolo de plăcerea pe care o oferă, cărțile pentru copii construiesc în mințile micilor cititori cea dintâi reprezentare a lumii și devin primele galerii de artă pe care aceștia le vizitează.
Adela Rogojinaru, autoarea cărții O introducere în literatura pentru copii, sublinia într-un articol scris pentru Dilemateca: „Un anume estetism păstrat în teoriile artei pentru artă și în studiile de fenomenologie a operei literare a făcut ca literatura pentru copii să fie considerată inautentică și utilitară, neînsemnată din perspectiva teoriei formei și neclasificabilă într-o ierarhie critică a valorilor literare. Fiind privită mai curând ca o formă de artizanat decât ca o formă de artă, literatura pentru copii se conservă prin grija exclusivă a autorilor de manuale și de auxiliare didactice. În mod cu totul regretabil, rămâne singura formă de literatură care are nevoie de justificări și de motivări circumstanțiale, exterioare actului artistic. Nefericita utilizare prepozițională care indică atribuirea obiectului literar, «pentru copii», absentă în definirea altor forme literare, a contribuit la deprecierea sensului și a valorii actului literar, făcându-ne să uităm că ne referim totuși la literatură, ca fapt excepțional de creație, și nu la un obiect oarecare dat copiilor în folosință“.
Așadar, literatura pentru copii nu este literatură de mâna a doua, este literatură pur și simplu, tot așa cum copilul nu este jumătate-om, ci este un om întreg.
de Victoria PĂTRAȘCU – scriitoare
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021
Tribuna Învățământului