Lansarea proiectului (de ţară!) „România Educată“, despre care s‑a vorbit cu intermitenţe în ultimii ani, a stârnit, cumva aşteptat, reacţii diverse. Alina Mungiu Pipidi profită, pe site‑ul „România curată“, de prilejul lansării acestuia nu pentru a se referi la proiectul în sine, ci pentru a da lecţii, aşa cum obişnuieşte de la o vreme, tuturor, de astă dată preşedintelui Klaus Iohhanis, despre care spune că „trebuie educat“. Motivul principal pare a fi acela că n‑a fost invitată să „lucreze“ la Proiect. Cam în aceeaşi linie de „reacţii“ se înscriu şi spusele de pe FB ale unui fost ministru al educaţiei care sugerează ideea că Proiectul ar fi un „palgiat“, afirmând că „Rezultatele proiectului «Romania Educată», finantat din bani publici, au suspiciuni rezonabile de plagiat și falsificare“ (am citat doar o parte din postare,  fiindcă ceea ce urmează este un atac politicianist la adresa preşedintelui), subliniindu‑se parcă de la bun început că dialogul pe o temă naţională este compromis din start.
În sfârşit, un alt fost, dar respectat ministru al educaţiei, profesorul Mircea Miclea, face o analiză specifică Documentului, marcând cu spiritul de observaţie cunoscut unele caracteristici ale acestuia: între altele, efortul autorilor de a nu deranja pe nimeni şi impresia că Proiectul este în mare măsură „o colectie de păreri, o doxologie (…) Să vii după patru ani de mandat cu teme de discuție, nu cu soluții strategice, e cam puțin“. Părere la care, citind noi înşine Documentul, n‑avem se pare încotro şi trebuie să subscriem.
Şi totuşi, „România Educată“ este, dacă informaţiile mele sunt corecte, primul document oficial cu referire la învăţământul preuniversitar care numeşte fără dubiu cele două grave şi mari probleme ale şcolii preuniversitare (una dintre ele având un ecou bine conturat şi în învăţământuul liceal): este vorba de analfabetismul funcţional şi de abandonul şcolar, identificabile mai ales după clasa a VIII‑a. Ei bine, dacă doar acesta ar fi singurul merit al Documentului, el  ar trebui cumva dezbătut. Ca şi pentru  faptul că „Orice discuție despre educaţie e bine‑venită, pentru că ea promovează această temă în conştiința publică“ (Mircea Miclea).
Nu mi‑am propus în însemnările de azi să fac analiza „banalităţilor“ şi reluărilor proiectului prezidenţial. Ar fi o încercare peste puteri. Mai ales că e posibil ca, într‑adevăr, grija cea mare în elaborarea lui să fi fost mai degrabă una politică decât aceea de a da soluţii, sau de a adânci analiza problemelor de azi ale şcolii preuniversitare. Ceea ce mi se pare însă a fi deja o contradicţie greu de justificat în textul Documentului este maniera  în care autorii (echipa!) au tratat o temă, esenţială, aceea a structurii învăţământului preuniversitar. Este vorba despre modul în care este structurat şi înţeles în momentul de faţă învăţământul de bază, caracterizat prin lipsă de unitate, de rigurozitate şi de coerență. De fapt, învăţământul de bază de la noi „se termină“ după clasa a VIII‑a, într‑un fel de „coadă de peşte“. Am mai spus‑o, dar se pare fără un ecou semnificativ: impresia mea este că cele două mari probleme ale şcolii de azi (analfabetismul funcţional şi abandonul şcolar) îşi au cauza/originea în cea mai mare măsură în structura actuală a învăţământului de bază (5‑4‑2) şi, cumva firesc, în planurile‑cadru şi programele adiacente acestei structuri. În special, clasele a IX‑a şi a X‑a (unde abandonul şcolar este masiv!) sunt construite nefericit prin dubla lor dependenţă: de învăţământul de bază, pe de‑o parte, şi de ciclul liceal, pe de altă parte, a cărui programă a devenit, în clasele a IX‑a şi a X‑a, identică cu cea a învăţământului de bază. Consecinţele sunt numeroase şi numai cine are dispoziţia şi buna‑credinţă de a se apleca asupra acestor consecinţe ar putea vedea în ce măsură soluţiile privind analfabetismul şi abandonarea studiilor rezidă, în primul rând, în regândirea traseului învăţământului de bază prin asigurarea, după clasa a VIII‑a, a unor programe comune, dar şi flexibile, flexibilitate tradusă prin  posibilitatea dată unei categorii de elevi să‑şi continue studiile în ciclului liceal, după programe specific liceale, în vreme ce altă categorie de elevi îşi poate finaliza studiile în şcoli profesionale/complementare conform unor programe minimale/de bază comune.
Fără a intra în detalii inutile, voi spune că „România Educată“ nu contribuie cu nimic în a găsi o soluţie acestei probleme, fiindcă proiectul propune două scenarii care într‑un fel destul de evident intră într‑o contradicţie de argumentare: un prim scenariu respectă actuala structură în învăţământul de bază (5 ani învăţământ primar plus 4 ani gimnaziu, plus 2 ani ciclu inferior liceu), în vreme ce al doilea scenariu reia în bună măsură structurarea din 2011 a Legii Educaţiei. Sau, cu cuvintele din Proiect, lucrurile din al doilea scenariu stau astfel:  (…) structura celui de‑al doilea scenariu se bazează PE CORELAREA NIVELURILOR ŞCOLARE CU ETAPELE DE DEZVOLTARE A COPILULUI  – subl. ns. – (format 6+3+3, în loc de 5+4+4) și elimină  criteriile de acces la examene de tranziție precum bacalaureatul (orice elev se poate înscrie, indiferent de tipul studiilor secundare finalizate).
Aşadar, în ciuda faptului că cel de al doilea scenariu/structură se bazează pe realităţi psiho‑pedagogice ale dezvoltării copilului, adică are susţinere/motivaţie  ştiinţifică,  Proiectul propune încă un scenariu care nu pare a avea  altă motivare/susţinere decât  un fel de „încremenire într‑un proiect“  a şcolii de azi… E clar că echipei de redactare a „României Educate“ i‑a scăpat pe sub mână contradicţia, ca să n‑o numesc altfel, vrând, probabil,  să împace (inutil!) şi capra, şi varza. De altfel, nu ştim prea bine (dar cine ştie!) dacă prezenţa primului scenariu e motivată doar de teribila inerţie de sistem a şcolii româneşti sau e o realitate care îşi are geneza într‑o stare de fapt alarmantă, în ceea ce s‑ar putea numi „eliberarea“ tot mai evidentă a şcolii preuniversitare de ştiinţe considerate „depăşite“, „clasice“ (pedagogie, psihologie, didactică) care pun preţ, în procesul învăţării,  pe ceea ce înseamnă, generic vorbind, „portretul“ şcolarului la o anume vârstă (motivaţie, psihic, dezvoltare intelectuală, curiozitate, capacitate de abstractizare, caracteristici ale imaginaţiei etc).
În ciuda acestei contradicţii de fond, „România Educată“ (ca şi proiectul Academiei Române, realizat anul trecut cu bani europeni care, dacă nu mă înşel, purta acelaşi nume!) este totuşi un Document care tocmai prin partea lui de generalitate şi de ambiguitate pe alocuri ar putea (într‑un scenariu ideal!) apropia forţele interesate ale societăţii, pentru ca într‑adevăr măcar Educaţia să devină un proiect de ţară. Primele reacţii însă ne dau puţin speranţe, căci „războiul“ despre care tot vorbesc unii şi alţii este în toi. În acelaşi timp însă, aşa cum sugerează şi profesorul Miclea, ar trebui ca în primul rând să ne ocupăm de „învăţare“ şi să lăsăm deocamdată alte lucruri asociate şcolii în planul doi, precum evaluarea de exemplu. Dar a ne ocupa deocamdată de învăţare nu înseamnă nimic mai mult şi nimic mai puţin decât a recunoaşte că aici, chiar în esenţa procesului de educaţie, lucrurile stau prost…
P.S. Proiectul Preşedinţiei pare a fi venit destul de târziu totuşi, după patru ani. Şi nu doar târziu, ci şi în contextul în care actualul ministru al educaţiei, Ecaterina Andronescu,  vorbeşte deja de o lege nouă, iar fostul ministru al educaţiei Liviu Pop, preşedintele Comisiei de Învăţământ din Senat, a postat, timp de câteva zile, pe site‑ul personal, proiectul unei noi legi a educaţiei care se află, se pare, într‑o fază avansată de discuţii şi aprobare în parlament. Nu putem decât să exprimăm speranţa că Ecaterina Andronescu se va strădui de astă dată să  găsească o formulă menită să nu fie neapărat opera cuiva anume, nici măcar a unui partid, ci un produs menit să scoată cu adevărat şcoala preuniversitară din impasul în care se află. Speranţă deşartă?! Aceasta‑i până la urmă întrebarea!
Adrian COSTACHE