Am intrat într-un secol dur și imprevizibil
Stimată doamnă Gabriela Adameșteanu, trăim timpuri grele, în care umanitatea este supusă la mari încercări: pandemia, crize pe toate planurile, război, suferințe și tragedii, oameni în bejenie… Ce se întâmplă cu lumea, ce se întâmplă cu noi?
Am intrat, de 22 de ani, în secolul 21, un secol dur și imprevizibil. Nu asta așteptam în euforia înșelătoare de la 1 ianuarie 2000: Francis Fukuyama scrisese despre sfârșitul istoriei văzută ca o suită de războaie crâncene și despre o societate democratică și stabilă economic etc. Noi, românii, știam că vom intra în NATO, în UE, după destulă așteptare. S-a întâmplat ca la 11 septembrie 2001 să mă aflu la New York, în momentul atentatelor. Venisem cu o seară înainte pentru un seminar despre Traficul de ființe umane, în cadrul unui grup de jurnaliste din toată lumea intitulat Women’s Edition, susținut de o asociație americană, Population Reference Bureau, focusată pe probleme de sănătate, mediu și populație. În orele de după atentatul contra Turnurilor Gemene când, la fel ca o lume întreagă, am fost debusolată de ce se petrece (m-am temut că nu voi mai ajunge acasă, în România), am înțeles că am intrat într-un alt secol, diferit de cel în care trăisem. Și, într-adevăr, se deschisese perioada atentatelor în Europa Occidentală, în Asia, în Africa etc. și, când ele s-au spațiat (fiindcă se mai petrec și acum), a venit pandemia. Nu s-a terminat bine și a început războiul în Ucraina, cu risc major să se extindă. Nu cred că se vor opri tensiunile aici, urmează înfruntarea SUA-China și noua așezare globală. Dar România n-a fost niciodată mai bine stabilizată într-o alianță decât acum, în acest context geopolitic agitat. Cred însă că viața generațiilor următoare nu va fi ușoară, confruntarea va fi dură până la nivel individual.
Românii pot fugi, dar nu-și pot lua țara în spinare
Cum putem rezista în fața absurdului istoriei? Ce putem face ca să nu ne lăsăm cu totul cuprinși în acest vârtej al tuturor crizelor, ca să nu ne pierdem umanitatea?
Rețeta străveche a românilor era să fugă în munți. Chiar și acum se spune că, în cazul unei invazii rusești, ne putem retrage dincolo de lanțul Carpatic, pe când la țările baltice aceeași armată invadatoare ar ajunge mult mai ușor, în acele 48 de ore până când intervine NATO.
Dar nu doar în Carpați se gândesc mulți dintre noi să fugă acum, ci mai departe, în Europa Occidentală, în Statele Unite, în Australia, ba chiar și în America Latină. Se mai întoarce cineva după ce a plecat? Puțin probabil. Scăderea demografică a României riscă să se accelereze.
Cei ce au rămas, cel puțin deocamdată, nu și-au pierdut umanitatea, dovadă modul exemplar cum au fost primiți refugiații ucraineni. Tocmai m-am întors dintr-o vizită la prieteni care găzduiseră femei cu copii fugiți din Ucraina și nu erau singurii din cartierul Vatra Luminoasă care își demonstraseră astfel ospitalitatea. Iar foarte aproape se afla liceul Mihai Viteazul, unde s-au organizat deja cursuri pentru copii în limba ucraineană. Cam acesta ar fi comportamentul de dorit: empatie, calm, atenție la ce se întâmplă. Doar acestea sunt lucrurile care țin de puterea noastră.
Pentru că, altminteri, nu sunt vremile sub om, ci bietul omul sub vremi, citez din memorie spusele eruditului cronicar Miron Costin. Dar nici pe el înțelepciunea nu l-a salvat de execuția ordonată, s-ar părea că la beție, de Constantin Cantemir, tatăl unui alt cărturar, Dimitrie Cantemir, viitor domn al Moldovei, aliat și prieten al lui Petru cel Mare al Rusiei, la curtea căruia și-a dus apoi viața. După această dată (1711), turcii l-au executat pe Constantin Brâncoveanu, care a încercat soluția neutralității, și au instalat domniile fanariote. În schimb, dacă ar fi învins rușii, Dimitrie Cantemir acceptase deja garnizoane rusești în cetățile Moldovei.
Ce vreau să spun cu acest excurs istoric? Că vulnerabilitățile geopolitice ale României sunt aceleași ca acum două secole. Românii pot fugi, dar nu-și pot lua și țara în spinare. Dar, spre deosebire de atunci, suntem mult mai apărați, așa că ar trebui să ne vedem calm de treabă.
Pandemia ne-a adus telemunca
Ne întoarcem, în sfârșit, după doi ani de pandemie, la normalitate… Ce înseamnă „normalitatea“ acum? Ce ar trebui să știm, ca oameni și societate, după această experiență? Va mai fi viața noastră cum a fost înainte?
Să nu spui hop până nu sări, spune înțelepciunea românească. Nu suntem siguri că s-a terminat pandemia și nu ne mai așteaptă după colț, în toamnă, cu o creștere de cazuri ca în China, izvorul ei inițial.
Deocamdată, normalitatea înseamnă că începem să ne vedem unii cu alții, să călătorim, fie și cu precauții, să mergem la terase și evenimente sociale și culturale. Copiii au voie chiar să renunțe la mască în clase, ceea ce nu toți o vor face ușor.
Evident, după această experiență, ar trebui să nu uităm măsurile de igienă, utile pentru alte boli, inclusiv în cazul utilizării armei bacteriologice (Doamne, ferește!), așa cum ne tot ajung la urechi amenințări rusești. Se știe deja că telemunca s-a instalat în noile condiții de lucru, și ea a dat și va mai da în continuare șansa muncii din toate locurile unde „bate“ internetul. Vor mai fi fiind și alte consecințe benefice pe care le vom vedea în timp. Nu m-am referit la anxietățile pe care majoritatea dintre noi le păstrăm din timpul pandemiei, pregătite la următorul hop să se reactualizeze.
Ne-am desprins de frica din comunism
Am sperat în toți acești ani la reforma morală a societății. S-a întâmplat această transformare? Ne-am desprins de mentalitatea veche, din regimul comunist? Cum se prezintă societatea românească, azi, la peste trei decenii de la prăbușirea comunismului?
„Reforma morală“, de care tot vorbim de 30 de ani, mi se pare acum un slogan de Partid (Partidul Comunist) sau un obiectiv militant religios. La nivelul societății îmi pare un deziderat abstract, care poate va fi atins, parțial, prin schimbarea generațiilor. Cred că, la trei decenii de la căderea comunismului, am scăpat, în grade diferite, de frica indusă de regimul totalitar în oameni. Tinerii de azi nu o cunosc, probabil și cei mai mulți dintre adulți au uitat-o, la cei mai vârstnici o putem citit în reacțiile lor conformiste. Dispariția fricii sociale mi se pare o dovadă a însănătoșirii unei societăți puternic stresate timp de jumătate de secol.
Cu morala merge mai greu, ea depinde și de familie, și de școală. Mi-e teamă că aici s-a făcut mai puțin chiar decât în comunism. Principala tară a societății noastre, corupția, vine din Evul Mediu, de pe vremea turcilor, în Principate. La fel ca și delațiunea. Sunt aproape instincte primare, trebuie luptat contra lor din „fragedă pruncie“. Și pentru însănătoșirea instituțiilor, a justiției, a poliției etc. Muncă multă.
Interviul integral poate fi citit in revista Tribuna Învățământului nr. 28-29 / Aprilie-Mai 2022
