Industria after school

Şcoala după şcoală, after school, programul prelungit şi cum i s-a mai spus a făcut o oarecare vâlvă în urmă cu un timp (mai ales că era şi o temă telegenică) şi apoi s-a stins. Adică a intrat în acea rutină sinonimă cu fatalitatea, caracteristică învăţământului nostru şi sub alte aspecte în afara celui de faţă: este ceva util şi reglementat, dar care „nu merge” – cu nuanţarea că „la noi nu merge”, motivaţia fiind cea cunoscută, şi anume că „suntem în România” – şi atunci e făcut să funcţioneze prin mijloace specifice şi convenabile, încât „să fie toată lumea mulţumită”. Afirmându-se – fără cine ştie ce demonstraţie – că (şi) în privinţa programului Şcoala după şcoală legea „e prost făcută”, s-a dezvoltat o veritabilă industrie al cărei mecanism tare ar fi bine să fie analizat de cei în măsură să evalueze respectarea legii.
În Legea nr. 1/2011 a Educaţiei Naţionale, programul Şcoala după şcoală se regăseşte în „Secţiunea 15 – Art. 58 (1) Unităţile de învăţământ, prin decizia consiliului de administraţie, pot să îşi extindă activităţile cu elevii după orele de curs, prin programe Şcoala după şcoală. (2) În parteneriat cu autorităţile publice locale şi cu asociaţiile de părinţi, prin programul Şcoala după şcoală, se oferă activităţi educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competenţelor dobândite sau de accelerare a învăţării, precum şi activităţi de învăţare remedială. Acolo unde acest lucru este posibil, parteneriatul se poate realiza cu organizaţii nonguvernamentale cu competenţe în domeniu. (3) Programele Şcoala după şcoală se organizează în baza unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. (4) Statul poate finanţa programul Şcoala după şcoală pentru copiii şi elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii”. Metodologia de organizare a Programului Şcoala după şcoală există, aprobată prin Ordinul ministerial 5349, din 7 septembrie 2011.
În realitate, s-a răspândit şi este luată de bună părerea devenită convingere că programul nu poate fi aplicat practic. „Motivele” (în afara celor considerate general valabile în orice ţine de mersul şcolii, adică subfinanţare, birocraţie, lipsă de legătură cu situaţia reală) circulă ca nişte mituri, fiind înghiţite ca atare. Unul este acela că Şcoala după şcoală pentru funcţionare într-un an trebuie organizată din anul precedent: „Din martie trebuie să ştii câte cereri vei avea la 15 septembrie”; „Dacă nu te-ai înscris până-n martie, ca şcoală, nu mai ai voie să organizezi în anul următor”. De fapt, potrivit metodologiei, până în martie trebuie făcută analiza de nevoi a unităţii de învăţământ, iar 1 martie este termenul anunţării ofertei. În rest, potrivit metodologiei, „Art. 10 (4) Înscrierea în Programul SDS se face pe tot parcursul anului şcolar pentru un program SDS care funcţionează deja şi la începerea anului şcolar pentru unul nou”. Un alt mit fals este acela cum că „nu are cine să facă” programul în discuţie. În realitate, există posibilitatea completării normei de predare cu maximum patru ore pe săptămână efectuate în acest program (Art. 15 a), ca şi permisiunea apelului la resursă umană reprezentată de cadre didactice din afara şcolii, personal auxiliar, antrenori, bibliotecari, mediatori, comunitate etc. Cea mai mare absurditate se referă la pretinsa existenţă paralelă (şi, din această cauză, generatoare de aşa-zisă confuzie) a unor forme distincte ale programului: una ar fi Şcoala după şcoală, alta ar fi after school şi alta, semiinternatul. Când colo, acestea sunt sinonime, ca în D-l Goe…: cum se zicea („cum am apucat”), cum se zice („ziceţi voi cum ştiţi”), cum scrie în lege. Pretinsa confuzie serveşte drept acoperire pentru refuzul de organizare în unitatea de învăţământ a programului Şcoala după şcoală, odată cu organizarea aceluiaşi program în afara şcolii, sub denumirea de after school, de obicei de câte cineva dintre aceleaşi cadre didactice care pretind imposibilitatea organizării în şcoală. Cui formulează vreo sesizare în acest sens i se răspunde că „e altceva”. De fapt, e acelaşi lucru, refuzat în şcoală, ca să se organizeze în afară, pentru buzunarul propriu.
Scurt spus, programul Şcoala după şcoală a eşuat ca formă existentă în unitatea de învăţământ ca să prospere în cadru privat, aproape în toate cazurile plasarea fiind lângă şcoală sau peste drum de şcoală. Au intrat în exprimarea curentă a părinţilor formulări mulţumite de felul „e foarte bine, merge la aftăr… Nu în şcoală, că nu se poate, nu au condiţii… Are doamna aftăru ei, pe firma ei… E foarte bine, doar îi trece strada… E foarte bine, că tot ea e şi e foarte aproape, ea-i duce, stă cu ei…” Formulări de genul „unii”, „în unele cazuri” etc. nu-şi au rostul. Suntem în prezenţa unui fenomen, a unei industrii care a proliferat. Prevederea din metodologie „Art. 3 (9) Se interzice organizarea Programului SDS în spaţii private aparţinând personalului didactic sau nedidactic implicat în derularea programului” este vulnerabilă, chiar hilară: tocmai de aceea „derularea programului” este refuzată în şcoală! Ca să nu aibă în ce să fie „implicat” cine îşi face program privat pe seama şcolii de stat. Acest aspect ar fi de investigat. La fel, ar fi de cercetat de către cei în drept s-o facă – mai ales de către Ministerul Educaţiei Naţionale – mecanismul furnizării (acesta e termenul adecvat!) de elevi pentru organizatorii de program Şcoala după şcoală de lângă şcoală, ca şi pentru ofertanţii de catering la ora prânzului. Masa de prânz a elevilor reprezintă de asemenea o „industrie” de tip nou şi, implicit, o temă interesantă, de semnalat celor în măsură să intervină.
Florin ANTONESCU