Prof. univ. dr. Radu GOLOGAN, Președintele Societății de Științe Matematice din România
De ani buni, termeni altă dată străini limbii române sau cu conotații diferite, pătrund în domeniul științelor educației și în limbajul profesional al dascălilor, iar folosirea lor se face cu un entuziasm invers proporțional cu ceea ce aduc acești termeni ca nou, util. Vorbim de curriculum, de itemi, de evaluare în educație, de matrice de specificații și chiar despre o „concep­tualizare comprehensivă a termenului de curriculum” sau despre modele tri­unghiu­lare sau chiar penta­gonale de evaluare.
Sincer să fiu, deși convins că fiecare domeniu are nevoie, pentru sim­pli­ficarea comunicării între specialiști și pentru construirea unor sinapse utile, de termeni bine definiți și la fel acceptați de toți aceștia, cred că ne aflăm în fața unei inflații inacceptabile de limbaj neologic. Și asta din două motive: primul fiind, după părerea mea, acela că aduce extrem de mult material redundant în munca dascălului, în detrimentul pregătirii sale profesionale, și al doilea îndepărtează de context dezideratul principal al educației, și anume valoarea.
Voi încerca să dezvolt puțin aceste argumente. Asistăm în ultimii ani, și am suficiente dovezi că nu suntem singurii pe această planetă, la o creștere masivă a ponderii așa-zisei pregătiri pedagogice a dascălilor, dar nu cu metode con­crete specifice fiecărui domeniu, ci cu aspecte generale și abstracte ce înmulțesc doar paginile lucrărilor științifice din domeniu. Adesea, se consideră că neîncadrarea actului didactic în acest formalism este un atentat la calitatea rezultatului procesului didactic.
În plus, dacă ne uităm la subiectele examenelor de titularizare din ultimii ani, un extrem de mic procent dintre întrebări se referă la domeniul respectiv, restul fiind o înșiruire de chestiuni puse într-un limbaj de care vorbeam în introducere.
Se crede oare că limbajul specializat și formulările abstracte îl vor ajuta pe profesor să obțină rezultate mai bune? Nu este oare o supraîncărcare dăunătoare procesului didactic dacă profesorul, în loc să își pregătească lecțiile adaptându-le la nivelul clasei, pierde ore întregi în a aduna formale „proiecte didactice” inutile în mare parte? În plus, o simplă plimbare în virtual cu termeni de căutare gen „proiect didactic” aduce sute de postări cu astfel de materiale inutile, dar copiate și îndosariate cu râvnă de cei puși să dovedească faptul că au conștiință profesională. Discuțiile pe care le am cu profesorii de matematică în toată țara îmi dovedesc că umorul românesc este încă productiv: râvnoasa și inutila alcătuire de dosare pentru orice acțiune este pusă pe seama unei subtile ingerințe a fabricanților de copiatoare și hârtie. Cu siguranță, valoarea obținută prin actul de educație nu poate fi un produs al abstracțiunii pedagogice.
În ceea ce privește valoarea, desigur cea care se referă la educație, aceasta nu rezidă în niciun caz din structurarea formală a actului didactic, de la lecție la evaluare pe niște scheme și noțiuni generale și abstracte. Termenul de valoare în educație se referă la toate aspectele acesteia, de la educația în familie la cea dată de scoală, de la valoarea profesională a dascălului împreună cu calitățile umane ale acestuia până la valoarea obținută în final: aceea a celui educat. Mai mult, nu cred că prea-uzitatul termen „competențe” este cel mai bine ales ca să descrie ce evaluăm ca produs al școlii; în primul rând, pentru că face uitată cea mai importantă componentă, valoarea. Iar valoarea obținută prin educație creează valoarea necesară societății pentru progres.
Așa că nu sunt deloc convins că un dascăl care și-a obținut poziția de profesor titular de matematică, să spunem, printr-un examen în care, memorând termeni și teorii abstracte despre actul educațional, obține 80 de procente din notă, iar problema specifică de didactică matematică o abordează incomplet, poate deveni un aducător de valoare la clasă.