Interviu cu prof. Mitică Iosif, președintele SLSIP Constanța

Stimate domnule președinte, costul standard per elev, atât cât este el stabilit în momentul de față, reflectă el faptul că educația este orientată spre elev? Este suficient pentru nevoile educaționale sau este necesară majorarea acestuia?

Este evident faptul că multe dintre problemele cu care se confruntă în acest moment sistemul de învățământ, beneficiarii și salariații săi pleacă de la valoarea costului standard per elev/student, care ar trebui fie majorat, plecând de la nevoile reale și nu doar de la împărțirea bugetul alocat, fie abrogat ca formulă de finanțare. Nu mai este de foarte mult timp un secret faptul că forul care trebuie să stabilească costul standard per elev/student – Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Preuniversitar (CNFIP) – este o instituție cu numeroase probleme în funcționarea sa, iar formula de calcul a costului standard per elev/student ar trebui regândită, în sensul majorării valorii sale, dar și în sensul intervenției reparatorii cu indici de corecție care să țină cont de necesitățile specifice pe filiere, profiluri, specializări, domenii, de mediul urban/rural ș.a. Din nefericire, în ședința din decembrie 2018, deși reprezentanții FSLI au solicitat ca majorarea valorii costului-standard pentru cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora, pentru coeficientul 1 să fie de cel puțin 27%, partea ministerială a considerat că este suficientă creșterea cu doar 22% (o creștere de la 4.413 la 5.384 lei).

Sindicatele din țară sunt cam nemulțumite de lentoarea cu care se plătesc sumele rezultate din sentințele judecătorești definitive. Care este situația la nivelul județului Constanța?

La nivelul județului Constanța, pentru sentințele judecătorești având ca obiect drepturi salariale, plățile s-au efectuat integral în cea mai mare parte. Din păcate, deși avem sentințe judecătorești din anii 2013-2014, situația nu stă la fel de bine în privința plății dobânzii penalizatoare pentru unele drepturi salariale neacordate. Cele mai multe unități de învățământ au primit în decembrie o parte din procentul de 5% care ar fi trebuit plătit în anul 2018, iar pentru plata integrală a sumelor restante am așteptat finalul lunii ianuarie 2019, așa cum se angajase Guvernul României prin Acordul semnat la Alba Iulia cu federațiile sindicale reprezentative din învățământ. Din păcate, suntem la jumătatea lunii martie, nu avem o lege a bugetului de stat, deci nici sumele necesare plăților ce decurg din aplicarea unor sentințe judecătorești. În una dintre ultimele întâlniri cu reprezentanții Ministerului Educației Naționale, am fost asigurați că după adoptarea Legii bugetului de stat pentru anul 2019, în prima lună se vor aloca sumele necesare plății sentințelor judecătorești pe drepturi salariale, în cea de-a doua lună voucherele de vacanță și în cea de-a treia lună sumele necesare plății dobânzilor.  

O întrebare care se pune din ce în ce mai des în ultima perioadă, mai ales după noul val de violențe la care au fost supuși profesorii în școli: este nevoie de statut de autoritate publică pentru cadrele didactice?

Ca răspuns la violențele verbale și fizice, ca ultimă soluție pentru protecția salariaților din sistemul de învățământ, a cadrelor didactice în primul rând, Federația Sindicatelor Libere din Învățământ a venit cu această idee, care stă la baza unei inițiative legislative ce se află în Parlamentul României încă din anul 2015. Din păcate, după 1989, statutul cadrului didactic a suferit nedorite modificări, nu prea mai există modele, valori și principii, educația în familie nu se mai face așa cum ar fi de dorit, politicienii și societatea românească în ansamblul său uită foarte ușor tot ceea ce datorăm școlii și oamenilor săi și de aici apar și aceste derapaje de netolerat. În Japonia, de exemplu,  atitudinea față de profesori este foarte respectuoasă, aceștia bucurându-se de un statut social foarte înalt și de un mare prestigiu. Ilustrând această realitate, se spune că profesorii sunt singurii care nu se înclină în fața împăratului, pentru că japonezii consideră că fără dascăli nu ar exista împărați. În România le călcăm demnitatea în picioare, îi plătim aproape ca pe necalificați, le minimalizăm rolul și importanța în cadrul sistemului în numele așa-zisului interes superior al elevului sau ducem adevărate campanii defăimătoare la adresa lor. Din păcate, potrivit unui studiu realizat de Fundația Romanian Business Leaders și D & D Research, dat publicității la începutul lui 2018, România ocupă ante-penultimul loc în lume și ultimul loc în Europa în ceea ce privește indexul global al statusului profesorilor în societate, index generat în baza locului ocupat de învățători și profesori în topul ocupațiilor, a nivelului salariului, a încrederii profesorilor în a le recomanda propriilor copii să devină profesori și a evaluării respectului acordat profesorilor de către elevi. Trist, foarte trist, dar adevărat.

Ministrul educației a anunțat că intenționează să interzică telefoanele mobile în timpul orelor de curs. E o inițiativă bună? Dar despre posibilitatea introducerii uniformelor școlare ce opinie aveți?

Nu este prima dată când se discută despre interzicerea telefoanelor în timpul orelor de curs. Din păcate, lipsa dotării școlilor cu fișete personale pentru fiecare elev, opoziția elevilor și a multora dintre părinții acestora, precum și lipsa de rigoare și de consecvență din partea corpului profesoral, a conducerii unităților de învățământ determină eșecul unei măsuri legitime și benefice pentru climatul creat în timpul procesului de învățare-predare-evaluare. În ceea ce privește uniformele școlare… Legea nr. 35/2007 privind creșterea siguranței în unitățile de învățământ și Legea nr. 29/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/2007 privind creșterea siguranței în unitățile de învățământ specifică faptul că în Consiliile profesorale, cu acordul consiliului reprezentantiv al părinților și cu consultarea reprezentanților elevilor, se stabilește pentru elevii unității de învățământ respective cel puțin un semn distinctiv, cum ar fi: ecuson, uniformă, eșarfă sau altele asemenea. Respectivele semne distinctive ar trebui comunicate Direcției Generale de Poliție a Municipiului București sau inspectoratului de poliție județean, Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București ori inspectoratului de jandarmi județean, instituții care, alături de Inspectoratele Școlare Județene, autoritățile administrației publice locale, sub coordonarea prefectului,  răspund de asigurarea securității în școli și ar trebui să analizeze trimestrial modul în care este asigurată protecția unităților de învățământ, elaborând și derulând programe sau proiecte de prevenire a violenței în mediul școlar. Totul arată bine pe hârtie, dar în realitate lucrurile stau cu totul altfel, pentru că respectarea acestor legi presupune asumarea responsabilităților și alocări bugetare. Aceasta este soluția legală pentru asigurarea securității tuturor celor care au legătură cu activitatea unităților de învățământ (salariați, elevi, părinți), nicidecum soluția, abuzivă din punctul meu de vedere,  profesorului de serviciu. Dacă reprezentanții acestor instituții și-ar fi îndeplinit obligațiile pe care legea li le impune, nu am fi avut atâtea evenimente nedorite de agresiuni împotriva cadrelor didactice, ultimul fiind chiar terifiant: înjunghierea unei doamne profesoare de către un fost elev, chiar în fața cancelariei unui liceu din Ploieşti, pe 29 ianuarie 2019.

Table inteligente în toate școlile și tablete la nivelul fiecărui elev din țară ar putea deveni realitate. Cum comentați?

Fără îndoială, digitalizarea reprezintă o direcție a evoluției societății contemporane, un „steroid“ al schimbărilor, un motor al creșterii economice. Unitățile de învățământ preuniversitar din România au nevoie de astfel de dotări și de multe altele. Doar să nu fie idei și dotări cu ,,dedicație“, căci ne aducem aminte de computerele cu care au fost în trecut dotate școli care nu erau racordate la rețeaua de energie electrică, de sălile de sport sau școlile construite în colectivități unde mai erau doar câțiva copilași de vârstă școlară și de câte și mai câte de acest gen. În plus, dacă ne gândim să oferim o tabletă fiecărui elev, de ce nu ne gândim să facem același lucru și pentru fiecare cadru didactic?

Retitularizare din trei în trei ani pentru verificarea cunoștințelor. E necesar acest lucru? Doamnei ministru i se pare o idee bună.

Nu știu ce lege a studiat doamna ministru pentru a veni cu astfel de ,,noutăți“. Dacă este vorba de legea educației din Japonia, așa cum se vehiculează în mass-media, este oare legea actuală? Pentru că eu știam că în Țara Soarelui-Răsareselecția profesorilor se face cu o foarte mare atenție pentru că după promovarea concursului ei devin titulari pe viață. Am mai cunoscut un parlamentar român, fost profesor în învățământul preuniversitar, fost ministru al culturii, care prin 2013, la o dezbatere organizată de SLSIP Constanța, pe teme de actualitate ale sistemului de învățământ, dorea o măsură similară, doar că retitularizarea prin concurs specific urma să se întâmple o dată la cinci ani. Alții ar vrea ca evenimentul să se petreacă o dată la zece ani. Nu știu de unde le vin politicienilor, politrucilor și miniștrilor români aceste idei fanteziste, nu știu ce modele încearcă ei să copieze, dar știu că un model nu are succes dacă este introdus cu forța, dacă nu găsește climatul necesar unei grefe sau dacă este preluat doar parțial. Prin urmare, dacă prin peregrinările lor au întâlnit acest sistem prin Europa civilizată sau prin America de Nord sau prin Asia, să facă bine să implementeze întreg modelul: infrastructură școlară și dotări la nivelul secolului XXI (și nu XIX-XX, ca pe la noi, cu găleata pe catedră și pe bănci când plouă, cu soba în clasă, cu WC-ul în curtea școlii, doar cu tablă și cretă, fără microbuze școlare sau cu microbuze fără licențe și fără șoferi, fără autorizații de funcționare ș.a.), dreptul la o educație de calitate pentru toți copiii și tinerii, indiferent de mediul socio-economic sau geografic din care provin, stabilitate legislativă, masterat didactic, cimentarea și nu ruinarea statutului profesorilor, salarii motivante ș.a.m.d.. Atunci și numai atunci, când toate acestea vor deveni realități și nu visuri, atunci când vom vorbi și despre un sistem de cuantificare a perfomanței miniștrilor și parlamentarilor, vom mai vorbi despre această idee a doamnei ministru, idee care, momentan, fundamentează teoria formelor fără fond, generând nedumerire și stres.   

Educația a primit, în 2019, 3,02% din PIB. Reprezintă cei 6% prevăzuți în Legea Nr. 1/ 2011 o țintă care nu va fi atinsă niciodată sau vorbim despre o politică a pașilor mărunți, dar siguri? 

Bătaia de joc la adresa copiilor, a tinerilor noștri și a salariaților din sistemul de învățământ este cronică și se evidențiază din plin la o analiză atentă a fondurilor alocate unui sistem social vital, considerat prioritate națională. Trăim, din păcate, în ,,statul de drept“ unde legea nu mai are nicio valoare, fiind încălcată chiar de către cei care o adoptă sau care ar trebui să o aplice. Articolul 8 din Legea nr 1/2011 – Legea educației naționale nu stabilește un obiectiv spre care să tindem după voință sau putință, ci este imperativ: Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale minimum 6% din Produsul Intern Brut al anului respectiv. Suplimentar, unităţile şi instituţiile de învăţământ pot obţine şi utiliza autonom venituri proprii. Pentru activitatea de cercetare ştiinţifică se alocă anual, de la bugetul de stat, minimum 1% din Produsul Intern Brut al anului respectiv. Ca recurs la memorie și pentru respectarea adevărului: introducerea obligativității acordării a 6% din PIB învățământului în Legea Educației Naționale reprezintă efortul din anul 2004 al membrilor FSLI (prima și singura inițiativă legislativă cetățenească de după 1989, cu 134.575 de semnături). Totuși, ca variantă de compromis, pentru a impune chiar și treptat creșterea procentului din PIB alocat învățământului, la punctul 1 din Acordul semnat în noiembrie 2018 de către federațiile sindicale reprezentative cu Guvernul României s-a precizat faptul că în Legea Bugetului de Stat se vor aloca anual sume cu cel puțin 15% mai mari față de bugetul anului precedent, astfel încât, în timp, să se ajungă la 6% din PIB. Așa că… facem eforturi în continuare, veghem și sperăm. Doamna ministru Andronescu vine, din nou, cu idei de reformă având ca model sistemele educaționale din Franța, Germania sau Japonia, prefăcându-se că nu înțelege sau chiar neînțelegând (grav, foarte grav) faptul că educaţia de calitate nu poate exista fără resurse financiare rezonabile, alocate corespunzător și în investiții, dar și în resursa umană, căci omul este cel care sfințește locul. Cu toate că de ani de zile atragem atenția politicienilor de pe Dâmbovița și de pe toate apele din această țară asupra consecințelor dezastruoase ale subfinanțării sistemului de învățământ și cercetării științifice, nimeni nu ne-a ascultat și astfel am ajuns să fim unici în Uniunea Europeană: pentru învățământ, media alocărilor bugetare în UE este de 5,5% din PIB; în România, media ultimului deceniu este de cca 3,3%; suntem singura ţară în care educaţia se face şi cu necalificaţi (cca. 4000) sau, așa cum îi place doamnei ministru să spună, cu personal care nu are studii corespunzătoare funcției. Consecințele? Clase supraaglomerate, rata nepermis de mare a analfabetismului funcțional, a abandonului școlar și a părăsirii timpurii a școlii, emigrare, excluziune socială, sărăcie. Din păcate, factorii de decizie din România nu cunosc afirmația lui Spiru Haret, iar dacă nu o cunosc nici nu fac ceea ce se cuvine pentru a îndrepta lucrurile: Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara.

Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU