Educație, caut Ministru!

Educația românească se află într-o situație fără precedent. Nu instabilitatea, nu fragmentarea deciziei, nu incoerența schimbării, nu politizarea, nu șirul de miniștri (cărora le-am pierdut numărul, dar pe cine mai interesează?), nu lipsa viziunii și a unei direcții, nu (ne)asumarea unui proiect comun de către toate forțele politice, indiferent de culoare, ideologie sau lipsă de ideologie, nu educația ca Proiect de Țară… Nimic din toate acestea. Pentru că elementele enumerate fac parte din realitatea învățământului autohton și compun „normalitatea” acestuia… Ne-am obișnuit cu ele (cu ce nu se obișnuiește românul? – poate că asta l-a și salvat uneori în istorie, dar, vorba cuiva, nici bine nu i-a fost în multe rânduri…) și le considerăm firești. „Asta e situația”, „ce putem face”, „nu noi decidem” etc. Situația fără precedent de care vorbim se referă la altceva: învățământul românesc nu are ministru. De două luni… Are, desigur, un interimar, pentru că așa cere legea, iar interimarul e însuși premierul Bolojan.

Problema nu e că învățământul are un ministru interimar. Au mai fost interimari la educație, dar nu pe termen atât de lung. Problema e că interimatul se prelungește sine die (cel puțin până acum) și că devine o altă ipostază a normalității în care trăim… Problema e cauza problemei: nu prea-și dorește nimeni acest post, nu sunt prea mulți interesați de funcția de ministru al educației… În esență, un lucru trist, care spune multe. O demnitate de cel mai înalt rang – poate, în esența ei, cea mai înaltă, fiind vorba de educație – să nu tenteze, provoace, ispitească pe nimeni… Desigur, această demnitate trebuie susținută de studii serioase, de valoare, merit și competență – incontestabile – ale celui/celei care ar onora-o. Dacă ne uităm în istoria învățământului românesc și vedem cine a ocupat funcția de ministru al Învățământului – Instrucțiunii Publice și Cultelor –, ne cutremurăm… Îi găsim acolo pe Maiorescu, Spiru Haret, Constantin Angelescu și alții…

Inexistența unui ministru plin al Educației afirmă și confirmă criza gravă în care se află învățământul nostru. Nimeni nu-și dorește sau foarte puțini iau în calcul provocarea și oferta de a fi ministru. Cauza principală: măsurile de austeritate care au lovit din plin sistemul, situația precară și perspectivele incerte, riscul de a deveni ținta nemulțumirilor și revoltelor, care au făcut din sistem un vulcan, gata să explodeze, riscul de discreditare rapidă… Sunt și alte cauze, multe și grave…

Nu merge, nu e oportun să fii ministru al educației azi, oricât ți-ai dori. Și, desigur, mulți și-ar dori să ocupe scaunul lui Spiru Haret (chiar dacă ar fi la ani-lumină de viziunea, competența și opera lui…). Mulți și-ar dori să-și aibă portretul pe peretele din Minister, în panoplia miniștrilor educației, o diversitate, întinsă pe secole, inflaționară în deceniile de după 1990, diluată de timp și de timpuri… Dar mai nimeni nu se aventurează într-o asemenea experiență. Nimeni nu-și riscă imaginea (atâta câtă e și cum e), dar, mai ales, nimeni (sau mai nimeni) nu-și pune în pericol șansele altor evoluții și demnități la care-i îndreptățesc afilierea politică, poate și valoarea… De la demisia fostului ministru, în plină perioadă a Sărbătorilor (de la care au trecut două luni), s-au vehiculat mai multe nume, unele cunoscute, altele mai puțin, ca propuneri pentru postul de ministru. Și acum circulă alt nume, alte nume… Deocamdată, nimic. S-a ajuns în situația tragicomică sau, mai degrabă, foarte tristă ca postul de ministru să fie ofertat public sau privat și nimeni să nu-l ia… Ce-or zice Maiorescu și Spiru Haret de acolo de unde ne privesc? „O, te-admir, progenitură…”.

În esența ei, situația este umilitoare pentru educație. De ce umilitoare? Pentru că educația este un sistem de importanță fundamentală pentru orice națiune civilizată din lumea de azi. Este aproape un truism. Dar nu pentru toți. Pentru că educația „nu aduce profit”, nu e un sistem care „procură venituri imediate”, nu „contribuie la progresul și prosperitatea țării pe termen scurt și mediu”, ca alte domenii… Dar ce produc lipsa educației sau educația de slabă calitate? Să ne uităm în jur…

Situația aceasta, deci, trebuie să ia sfârșit. Cât mai curând. Dar nu oricum… Din nevoia de a avea un ministru, nu oricine poate veni ministru, doar ca să aibă și învățământul românesc ministru… Greu de crezut unde s-a ajuns. Apartenența politică nu trebuie să fie un argument. Altele trebuie să fie criteriile: educația, valoarea, competența, viziunea… Și ar trebui, în sfârșit, după faza de șoc a austerității, să se mai schimbe ceva și în abordarea politică a educației: susținere, solidarizare, asumare a educației ca prioritate – cum zic legile educației, cum se tot spune în spațiul public de atâta timp… Ar fi persoane, chiar neafiliate (cel puțin aparent) politic, care ar putea fi eligibile.

Ducând discuția mai departe, dacă aceste condiții – ale unei noi viziuni politice, care să privilegieze educația (pentru că merită!), chiar în cadrul sau dincolo de austeritate – ar fi îndeplinite, postul de ministru este o ofertă care nu apare oricând, pentru oricine. Pentru o persoană competentă, cu viziune și vocație ar fi o oportunitate. Lucrurile mari se fac în situații grele. Nu la sfârșit, când se culeg roadele… Atunci este inflație de amatori, oportuniști și impostori. De care nu ducem lipsă. Spiru Haret a luat totul de la început și a dus învățământul românesc în Europa civilizată. Sigur, comparația e zdrobitoare…

Dar nu credem că au pierit toate șansele să avem un ministru care să aibă curajul asumării și al riscului, competent, capabil să conducă și să construiască, să aibă viziune, idei și inițiative, demnitate și puterea de a spune, la rigoare, DA sau NU. Un astfel de ministru, mai ales într-un astfel de moment al educației și țării, ar putea rămâne în istorie. Îl așteptăm…