M-am întrebat zilele trecute dacă şi în alte ţări „şcoala paralelă” are consistenţa celei din România. Sau, mai ştiu eu, dacă aceasta chiar există! Mi-am pus apoi şi a doua întrebare: Cât de „cuprinzătoare” este în România „şcoala paralelă”? Câţi dintre elevi „frecventează” la un moment dat tipul acesta de şcoală: 30%, 40%, 50% (mă opresc aici cu aproximările). Și, în sfârşit, cum ar motiva un elev faptul că, într-un moment sau altul al şcolarităţii, el ajunge să frecventeze „şcoala paralelă”.
Școala paralelă nu-i totuşi o noutate în România de azi… Cu mai mult de 50 de ani în urmă, părinţii mei au decis, la sfatul directorului şcolii, că trebuie să fac înainte de examenul de admitere la liceu câteva ore de matematică şi câteva ore de română. Ceea ce s-a şi întâmplat!… Nu ştiu dacă am făcut mai mult de 15 ore la fiecare dintre disciplinele la care trebuia să dau examen… O lună şi jumătate, cred, a trebuit să merg acasă la cei doi profesori şi împreună cu încă doi colegi să facem mai ales exerciţii… Nu am memoria detaliului privind rolul pe care l-au avut aceste ore pentru viitorul examen. Mi-a rămas însă impresia că oamenii aceia îmi explicau foarte bine anumite lucruri… În acelaşi timp, directorul de şcoală mi-a dat o culegere cu probleme de matematică şi mi-a zis să fac de acolo încă 50 de probleme.
Cam aşa bănuiesc că se intra la liceu în alt secol!… Gestul de atunci al părinţilor mei şi al altora care făceau pentru copiii lor un asemenea lucru trebuie însă integrat într-o anumită „cultură”, în care viitorul era previzibil şi „cei cu carte” aveau să ocupe un anumit loc în societatea de atunci. Ceea ce se şi întâmpla în fapt.
Cum stau lucrurile azi?
Numeroase sunt motivele care au făcut ca şcoala paralelă de azi să concureze şcoala oficială, nu întotdeauna cu rezultate spectaculoase, la rându-i. Primul motiv îl constituie ruptura uriaşă dintre lecţia oficială (ethosul lecţiei) şi elev. Cauzele sunt şi aici numeroase, unele ţinând de organizarea lecţiei ca atare. Multă vreme „lecţia”, ca unitate de predare, a fost sufocată de ceea ce se numea predarea materiei la zi… Predarea la zi devenea adesea un criteriu de apreciere a profesorului, iar materia de predat nu era puţină. E adevărat, cu timpul această problemă a dispărut, iar dacă luăm în calcul unele prevederi ale Legii 1, atunci realmente acest tip de cauză a fost eliminat… Au apărut în schimb alte elemente de distorsionare a organizării lecţiei, care au ca finalitate formală realizarea unui aşa-numit învăţământ modern, concept care presupune o restructurare a lecţiei şi, totodată, introducerea de elemente noi de organizare, precum activitatea în echipă, realizarea de proiecte, referate, lecţia la muzeu, excursia şcolară etc., care, teoretic, ar trebui să implice mult mai profund elevul în actul cunoaşterii specific şcolare… Adesea acest lucru nu se întâmplă!…
În acelaşi timp însă, lecţia în format clasic (predare-învăţare-evaluare) a rămas mai departe/sau ar fi trebuit să rămână principala formă de organizare a activităţii didactice, oricât de multe elemente de noutate ar fi adus învăţământul modern… Cumva paralel cu aceste schimbări s-a produs însă şi un fel de „birocratizare” a predării-învăţării, profesorului cerându-i-se un noian de „documente” care să ateste ancorarea lui în „modernitatea didactică”, în condiţiile în care concepte esenţiale, precum obiective/competenţe/cunoştinţe, fie sunt înţelese diferit, fie au darul de a fragmenta procesul didactic. Cert este că chestionarele de azi, de evaluare/autoevaluare a profesorului, au multe rubrici a căror relevanţă este discutabilă, chiar dacă unele criterii de apreciere îşi justifică prezenţa în ceea ce am putea numi o nouă imagine a profesorului în şcoala modernă.
În tot acest proces de modernizare, paradoxal, elevul pare a fi fost uneori „pierdut pe drum”! Este evident că fenomenul are loc în primul rând din cauza efectivelor dintr-o clasă, care, în ultimii ani, pe măsură ce reforma „a avansat”, au crescut cumva inexplicabil. (Există astăzi, complet ilegal, clase cu efective de 32-34 de elevi!) Trecând însă peste această cauză dramatică, maladia profundă a şcolii publice româneşti de azi este inadecvarea de conţinut, dar şi didactică a şcolii în raport cu elevul. Inadecvarea de conţinut presupune un fapt care ar fi trebuit de mult să nu lase pe administratorii sistemului să mai doarmă liniştiţi şi poate fi formulat ca o întrebare: nu cumva multe conţinuturi din şcoala obligatorie de azi sunt prea abstracte şi fără relevanţă în viaţa reală a elevului?!… Nu cumva acesta este principalul motiv pentru care, după primele minute de la începerea lecţiei, un număr de elevi „sunt pierduţi” şi ei se ocupă cu altceva în oră?!… Fiindcă atâta vreme cât nu vom clarifica un asemenea aspect, atunci toate celelalte eforturi şi bune intenţii se vor lovi, mai devreme sau mai târziu, de această realitate. O realitate agravată şi de faptul că elevul de azi nu mai are o motivaţie bine determinată pentru studiu într-o societate al cărei profil real este aproape imposibil de desenat.
Astfel, lecţia este pentru foarte mulţi elevi de azi un construct remarcabil prin artificialitate… Sondaje repetate arată acest lucru. Schimbându-se perspectiva asupra conţinuturilor predate, făcându-le propice pentru a fi „asumate”, introducând elemente de pitoresc, joc, curiozitate, suspans etc., lecţia şcolii oficiale ar putea deveni altfel decât este cea de acum: adică plictisitoare, dificilă, abstractă, cu lucruri adesea lipsite de relevanţă şi mai ales fără un continuu proces de evaluare cu rol de feedback… Cazul cel mai evident este, desigur, cazul matematicii, al cărei grad de abstractizare sare adesea peste cal în şcoala obligatorie, ceea ce face din matematică „spaima” unei însemnate categorii de elevi. Dar nu mult diferit stau lucrurile şi în cazul limbii şi literaturii române care, prin excesivă teoretizare, poate deveni o disciplină „moartă”, deşi mai ales literatura are toate premisele pentru a fi contrariul: adică vie şi interesantă…
Aşa s-a născut „şcoala paralelă”, instituţie „serioasă” în România de azi. Școala paralelă e plină de elevi dintre cei mai diverşi (neluând în calcul criteriul economic!): de elevi care au pierdut repetat „firul” lecţiei după primele zece minute; de elevi care nu se simt în niciun fel „mobilizaţi” printr-o evaluare flexibilă şi riguroasă, parte dintr-un proces didactic, deşi au toate însuşirile pentru a deveni elevi motivaţi. În fine, şcoala paralelă mai adună la ea şi elevi, de gimnaziu în special, în căutarea unui liceu bun şi foarte bun. Sau elevi în căutare de performanţe la bacalaureat, căci aceştia au nevoie de o anumită medie pentru a studia în străinătate…
Concluzia poate fi rezumată într-un singur fel: faţă de o şcoală oficială formală, incapabilă a se reforma, supraaglomerată, puţin individualizată şi care şi-a pierdut multe dintre virtuţile de evaluare fiabilă şi corectă, singura speranţă a unei educaţii cât de cât performante rămâne până la urmă „şcoala paralelă”.
Adrian COSTACHE