Desconsiderarea profesorilor

Două vorbe, cu atitudinile corespunzătoare, din perioada actuală (socotită cam de astă-vară), sugerează desconsiderarea profesorilor, cu dus-întors, pe linia dintre politica sus-pusă (adică a celor puși sus în ierarhie) și purtarea largă, uzuală:

1. că nimeni n-a fost dat afară din învățământ la restructurările premergătoare actualului an școlar, pentru că s-au reașezat în așa fel posturile și normele, încât să se renunțe la suplinitori
2. că titlul științific de doctor oricum le-a fost necesar deținătorilor la avansarea pe scara gradelor didactice universitare, așa că s-au ales o dată cu un câștig de pe urma lui  

Gândind astfel, primesc oficializare judecăți de metrou, de birou sau de pe grup, uneori alimentate mediatic. Suplinitorii sunt considerați o apă și-un pământ, adică necalificați, deci nepricepuți și dăunători educației. Deținătorii titlului științific de doctor sunt văzuți toți ca niște doritori și deținători ai acestui titlu numai ca să ia și ei un ban în plus.

Este ignorată realitatea că între titulari și suplinitori, în cancelarie și la catedră, nu e nicio deosebire ca îndatoriri profesionale, formare profesională, așteptări de la ei; sigur, este vorba despre profesorii suplinitori, calificații, pentru că necalificații nu pot fi considerați profesori („profesor necalificat” e un nonsens, cum nu pot exista „medic necalificat”, „inginer necalificat” etc.).

Diverse circumstanțe pot să mențină un profesor timp mai lung sau mai scurt în poziția de suplinitor, însă aceasta nu-i diminuează disponibilitățile profesionale și orizontul intelectual. Faptul administrativ că suplinitorilor este necesar să le fie reconfirmată la fiecare început de an școlar ocuparea unui post didactic a fost interpretat în sensul că, odată cu încheierea anului școlar, unitatea de învățământ oricum se debarasează de suplinitori. Indiferent de calea administrativă, lăsarea afară din sistem a unor profesori, fie ei suplinitori, tot dare afară înseamnă. Raportarea la posturi („dispar posturi, nu oameni”) este neavenită, ba reactualizează, inversat, un principiu din vremuri pe care le consideram duse: pe la mijlocul anilor ’80, se spunea că „postul dispare odată cu omul” (decedat, pensionat etc.) și astfel erau justificate reduceri de personal leite celor de acum; în ziua de azi, iată că oamenii dispar din sistemul educațional odată cu posturile.

De asemenea, după cum reiese din explicații guvernamentale de felul că doctoratul se plătește prin gradul universitar, rămân ignorați deținătorii titlului științific de doctor care nu sunt cadre universitare. Deținători ai titlului științific de doctor sunt și profesori din învățământul preuniversitar, și cercetători, și practicanți de profesii liberale, și creatori în artă etc. Conform reglementărilor din învățământul superior, accesul la grade didactice universitare este condiționat de deținerea titlului științific de doctor, dar condiționarea este birocratică, adică este convențională.

Sporul de doctorat reprezintă recunoașterea unei superiorități intelectuale certificate, nu o încadrare în schema de personal a unei instituții. Este adevărat că, mai ales la începutul anilor ’90, la doctorat s-a mers și doctoratul a fost luat pentru că se deschiseseră numeroase oportunități de acces în posturi universitare și acolo se cerea doctoratul. De la nevoia îndeplinirii unei formalități până la inducerea în mod generalizat a ideii de profit de pe urma obținerii titlului științific de doctor e cale lungă și nedreaptă.

Și atitudinea decidenților față de profesorii suplinitori („Niște nepricepuți! Să fie excluși!”), și atitudinea decidenților față de deținătorii titlului științific de doctor („Prea mulți! Și se știe cum și-au luat doctoratul!”) induc la nivel public o percepție falsă și nedreaptă, degradantă la adresa profesorilor.