Cuza – o personalitate providențială, o figură eroică și tragică a istoriei noastre. Principele luminat al Unirii, marele întemeietor, împreună cu generația sa, al României Moderne, reformatorul unei lumi rămase cu două veacuri în urma Europei. Exponent al elitei românesti, spirit european, vizionar de geniu, patriot, român autentic. A asumat rolul de Domnitor, Principe, părinte-fondator până la capăt, cu orice preț și cu orice risc. Se arătase gata să abdice, printr-o declarație istorică și printr-un act de înaltă conștiință, înaintea loviturii de palat a Monstruoasei Coaliții. Înțelesese că misiunea lui istorică se încheiase și pleca singur, de bună-voie. Pleca în surghiun, lăsând în urmă o țară nouă, în zorii genezei ei europene. În viață, nu s-a mai întors niciodată, refuzat de ai săi și de ceilalți, de românii pe care-i unise, și prin ilustra sa personalitate. S-a întors, în cele din urmă, doar să-și doarmă somnul de veci, la Ruginoasa, plâns de poporul său, de țăranii pe care-i iubise, cărora le dăduse pământ și o nouă viață, cei care acum îl jeleau ca pe un părinte prea devreme plecat. Cuza – Prințul luminos al istoriei românești, Principele renașterii noastre, care ne spune din eternitate că, dezamăgit de criza și neputința prezentului, poporul nu trebuie să renunțe la speranțele și aspirațiile sale, că renașterea Țării încă este posibilă, că, învățând lecția trecutului, România poate avea un viitor bun, un viitor cu adevărat european, așa cum îl merită.
Sorin Ivan