Deja biografiile multor oameni politici şi administrativi sunt căptuşite de masterate şi doctorate, pe care le numesc „zorzoane academice” dacă sunt obţinute prin procedee şi proceduri frauduloase. Precaritatea urmelor educaţiei în unele comportamente construite amatoristic sau identificate la indivizi „absenţi de la şcoala educaţională” devine tot mai observabilă într-o mare parte a societăţii româneşti. Căutătorii de „zorzoane academice”, adică de titluri „ştiinţifice înalte”, sunt vizibile în CV-urile demnitarilor politici şi administrativi.
Prin înţelegerea greşită a numitului „proces de la Bologna” privind organizarea învăţământului superior (licenţă, master, doctorat) s-a ajuns astăzi ca ţara să fie împânzită de doctori în ştiinţe, de doctoranzi şi masteranzi, iar sala de aşteptare la Şcolile Doctorale se aglomerează zi de zi. Politician, director, economist, medic, inginer, profesor, teolog etc. râvneşte la „zorzonul academic”. Funcţionează aceleaşi forme fără fond maioresciene: suntem o ţară fără idei, fără ştiinţă, dar saturată de doctori în ştiinţe. Novicii se recomandă cu „doctor în…” sau „doctorand la…”.
O comisie a ministerului de validare a doctoratelor funcţionează copleşită de solicitări: pentru atestare/habilitare ori pentru anularea doctoratelor false. Problema de pe-acum este seriozitatea celor care propun (a Şcolilor Doctorale), dar şi responsabilizarea în autorizarea unor asemenea candidaturi la zorzonare academică. Sunt abilitaţi pentru conducere de doctorate (şi pentru titluri didactice universitare „mari” – conferenţiari şi profesori) indivizi care nu ştiu să scrie o carte de idei, fiind inocenţi în domeniul lor de cunoaştere, ajunşi ei înşişi în această demnitate ştiinţifică prin plagiat de idei sau de text; un doctor într-o ştiinţă ar trebui să fie un expert, un excepţional cunoscător al tainelor, precum şi un generator de cunoaştere. Aceloraşi li se validează calitatea de a îndruma teze de doctorat care se dovedesc falsuri, furtăciuni şi ample amăgeli ştiinţifice. Asemenea teze sunt susţinute spectaculos, cu ample referate citite monoton şi plicticos de membrii unei comisii selectaţi după principiul colegialităţii şi al „calităţii” de a fi „encomiastic”, adică bun şi îngăduitor.
Prima problemă: cât de competenţi – ştiinţific, moral, colegial – sunt aceşti „îndrumători”, ştiind că unii sunt „amatori” în propriul domeniu de cunoaştere, au elaborate cărţi fără idei sau cu idei plastografiate?
A doua problemă: invazia tolerată a plagiatului e o gravă plagă ştiinţifică (programele antiplagiat sunt amăgeli justificative!). Furtul de idei şi de text e tot furt, iar în zona ştiinţifică denotă în plus o ruşinoasă compromitere morală. Puşcăriaşii devin „autori” de „cărţi ştiinţifice”, parlamentarii – cel puţin un sfert – se plimbă prin zornăiturile doctoratelor, miniştri şi foşti miniştri (Ponta, Onţanu, Oprea etc.), funcţionari înalţi şi profesori gimnaziali au obţinut „zorzonul academic” prin astfel de proceduri.
Ce e de făcut? Avem un nou ministru, filosof, fost rector al celei mai prestigioase universităţi din ţară. E nevoie să se implice pentru ordine în acest haos din educaţie şi cercetare ştiinţifică, să îndrepte ce se poate şi să impună un curent sănătos, exigent, necolegial, dar drept în a preveni superficialitatea şi gratuitatea, care îşi fac tot mai multe tentacule în cunoaşterea înaltă. Întregul sistem de plagiere (descoperit sau nu) pune o ruşinoasă imagine asupra sistemului de învăţământ românesc, asupra cunoaşterii ştiinţifice din ţara noastră, amprentând jenant conduita unei generaţii cu inflaţie de doctori în ştiinţe.
Anton ILICA