Din anul 1994, UNESCO a stabilit ca Ziua Internaţională a Profesorului să fie celebrată în fiecare an pe 5 octombrie. Această zi este sărbătorită în peste 200 de ţări. România este, ca de obicei, un caz special.
În primul rând, în 5 octombrie se sărbătoreşte „Ziua Mondială a Educaţiei” Ei?! Nu e foarte grav! Data este marcată distinct în structura anului şcolar încă din 2013. Adică în ziua respectivă unităţile de învăţământ şi inspectoratele şcolare organizează manifestări specifice. Anul şcolar 2015-2016 a fost primul în care unele judeţe au decis ca ziua de 5 octombrie să fie zi liberă. Neplătită, evident!
În al doilea rând, reglementările legate de statutul acestei zile nu sunt foarte clare.
În unele şcoli s-au desfăşurat activităţi cultural-sportive în paralel cu orele de curs. În altele s-au organizat doar activităţi extracurriculare, iar în altele nu s-a organizat nimic. A fost zi nelucrătoare. Un exemplu de descentralizare cât se poate de elocvent.
Ziua a debutat ca una perfect normală. Ştirile despre primari arestaţi şi foşti miniştri anchetaţi nu au lipsit din peisajul media. De spus s-a spus că 5 octombrie este o sărbătoare a educaţiei.
Primul ministru a transmis un mesaj. Concis şi încurajator, fără politică şi cu echilibru. Şi preşedintele a avut un mesaj pentru cadrele didactice universitare şi pentru studenţi. Poate am avut acces la o variantă trunchiată sau nu am înţeles în totalitate sensul mesajului, dar nu am găsit nicio referire la învăţământul preuniversitar. Probabil cu alt prilej!
Profesorii şi-au făcut datoria. Au selectat elevii talentaţi şi au organizat evenimente culturale. Au organizat competiţii sportive sau au însoţit elevii în vizite tematice. Au organizat excursii dacă au avut de-a face cu elevi beneficiari ai unui suport financiar adecvat.
S-au simţit bine în compania copiilor dacă nu au reuşit să treacă peste întrebări impertinente de genul: „Profesorii însoţitori de ce nu îşi plătesc excursia?”
Unii au reuşit să treacă peste aceste racile, înţelegând că ele reprezintă efectul multor mesaje toxice răspândite la nivelul unei societăţi care nu şi-a format încă suficienţi anticorpi. Alţii nu! Au decis că au îndurat prea multe în experienţa lor profesională şi a sosit momentul să revendice statutul social la care au dreptul.
Mesajele transmise de premier şi de preşedinte sunt paşi mici în direcţia restabilirii încrederii în sistemul naţional de educaţie. Primarii, prefecţii, preşedinţii consiliilor judeţene nu le-a urmat exemplul. Acest lucru s-a întâmplat doar în cazuri izolate.
Asociaţiile de părinţi nu au avut nicio reacţie. Consiliul naţional al elevilor şi consiliile judeţene au rata ocazia de a felicita cadrele didactice. Atenţia lor s-a concentrat asupra modului în care au fost redactate contractele colective şi a neclarităţilor cuprinse în mesajele inspectoratelor şcolare. Păi, dacă în România a fost „Ziua Educaţiei”, nu „Ziua Profesorului!”
Tinerii fac ceea ce au învăţat în societate, în familie şi… în şcoală. Fac ceea ce sunt încurajaţi să facă. Preocupaţi de războiul declanşat de lideri politici iresponsabili, au pierdut din vedere parteneriatul firesc pe care ar trebui să îl aibă cu cei care le deschid porţile cunoaşterii şi se implică în educaţia lor.
Sigur, profesorii sunt plătiţi pentru asta. Îşi exercită atribuţiile înscrise în fişa postului. Unii cu mai mult har, alţii cu mai puţin. Şi preoţii sunt plătiţi, dar remuneraţia nu diminuează cu nimic latura spirituală a activităţii lor.
Constatăm că distrugerile produse în timpul precedentei guvernări sunt mai mari decât ne-am imaginat. În consecinţă, va fi nevoie de multe eforturi pentru a recupera timpul pierdut.
Lucrurile merg totuşi înainte. Ziua Mondială a Educaţiei s-a sărbătorit în România şi în acest an! Cum s-a putut. Profesorii i-au învăţat pe copii cum ar trebui să li se adreseze, i-au pus să recite poezii despre menirea dascălilor. Şi, uneori, ca în filmele cu Mr. Bean, au cumpărat flori pe care le-au dat elevilor, aşteptând ca aceştia să li le ofere… Astfel de scenarii nu declanşează reacţii din partea comisiilor de etică înfiinţate în şcoli. Nici din partea parchetelor, DNA, nici a comitetelor de părinţi…
Fiecare şcoală şi-a organizat activităţile din 5 octombrie cum a ştiut. Poate anul viitor va fi mai multă coerenţă. Poate Ziua Mondială a Educaţiei va fi ceea ce trebuie: Ziua Internaţională a Profesorului.
În anul de graţie 2015, în România, 5 octombrie a fost mult mai vizibilă ca Ziua Fructelor într-un mare lanţ de restaurante fast food.
Ioan ARDELEANU