În fiecare an, la 9 mai, se sărbătorește Ziua Europei, marcându-se în felul acesta istorica declarație de la 9 mai 1950 rostită de ministrul francez de externe Robert Schuman, prin care acesta propunea un plan de colaborare economică între Franța și Germania. Este practic momentul în care se pun bazele Europei Unite. Decizia a fost luată de Consiliul European de la Milano, în 1985. Statele Beneluxului și Italia s-au alăturat ulterior Franței și Germaniei și un an mai târziu, la 18 aprilie 1951, a fost semnat Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) între Germania, Franța, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda. Aceste state au semnat, la 25 martie 1957, Tratatele de la Roma, care instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE).
Ulterior, amplului proiect de construcție a Uniunii Europene i se alătură Irlanda, Marea Britanie și Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania și Portugalia (1986), Suedia, Austria și Finlanda (1995), iar la 1 mai 2004, Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia și Ungaria.
La 1 ianuarie 2007 vine, în sfârșit, rândul Bulgariei și României, ultima venită în marea familie europeană fiind Croația.
După 1989, ideea apartenenței noastre la Europa a fost întoarsă pe toate părțile în dezbateri pro și contra. În prezent, momentul de incertitudine a fost depășit: suntem în Europa din simplul și bunul motiv că nu am plecat niciodată de aici. Dar oare suntem noi europeni?
Apartenența la Uniunea Europeană, o șansă imensă pentru România
Intrarea României în Uniunea Europeană a oferit o imensă șansă civilizației românești de a arde etape, de a depăși o dată pentru totdeauna modelul balcanic, stigmatul care ne-a marcat și în care ne-am complăcut vreme de secole. Mentalitatea balcano-fanariotă – șpaga generalizată, hoția, ideea că o mână spală pe alta și amândouă obrazul, minciuna, evaziunea, lenea, toxicul slogan „las’ că merge și așa”, păguboasa mentalitate că, dacă furi statul, nu faci niciun păcat – nu mai trebuie să fie un modus vivendi pentru societatea românească. Am intrat într-o etapă de schimbări majore. Ne îmbrăcăm ca europenii, ba uneori suntem chiar mai șic decât ei, ne cumpărăm autoturismele cele mai „tari” și, dacă cetățeanul european din Vest caută să-și achiziționeze o mașină de mici dimensiuni, comodă, pe care s-o poată parca cu ușurință, noi ne achiziționăm „tancuri” 4×4, cu care în general se circulă prin deșert sau în safari. Ne facem concedii în străinătate, circulăm liber oriunde vrem. Muncim în Europa, unde ne-am format comunități puternice (Italia, Spania, Anglia etc.). Copiii și adolescenții noștri sunt din ce în ce mai cosmopoliți. Instituțiile de învățământ de la toate nivelurile sunt implicate în proiecte, în schimburi de experiență cu instituții similare din Occident, apar din ce în ce mai multe școli cu predare în limbi străine de circulație internațională, pe scurt, apartenența la Uniunea Europeană ne face bine, este șansa noastră de a spune adio unui trecut cu care ne este din ce în ce mai rușine. Da, privită din afară, România e alta.
Integrarea europeană nu funcționează ca o baghetă magică
Și totuși, ceva aici, la noi, e putred. România a aderat la Uniunea Europeană, dar nu și la civilizația acesteia. La noi continuă să se fure și să se mintă, de la talpa țării și până în fruntea statutului corupția este generalizată. Pentru a ne emancipa, primim de ani buni fonduri europene, fonduri de la bugetele locale; atunci când nu se fură, se face o risipă uriașă pe nimicuri. În numele modernizării, se bagă bani în proiecte aberante, atât la oraș, cât mai ales în zonele rurale, unde investițiile sunt halucinante. Atunci când nu circulă subteran, banii sunt cheltuiți fără noimă pe proiecte de cele mai multe ori lipsite de orice utilitate.
În 26 de ani nu am reușit să ducem metroul în Drumul Taberei și să facem o autostradă de la vest la est, deși au existat investiții. O Europă întreagă știe acest lucru, iar străinii care vor să-și facă vacanțele în țara noastră sunt atenționați asupra acestui fapt.
La noi se închid spitale, nu se repară, bătrânii din aziluri sunt lăsați pe drumuri din pricina faptului că multe din aceste așezăminte au datorii imense la stat, la noi se închid școli, nu se repară, iar după principiul că este o cheltuială prea mare pentru administrațiile locale, școlile din localitățile cu puțini copii se închid, iar micuții sunt trimiși la unități aflate la kilometri distanță de casă. La noi, școlilor cu probleme li se ridică autorizația de funcționare și așa rămân, deoarece nimeni nu este interesat să investească în repararea și modernizarea acestora.
Continuăm să avem unități de învățământ cu condiții precare de igienă, încă avem oameni care trăiesc la limita subzistenței. Analfabetismul se adâncește și merge mână în mână cu abandonul școlar. Iar paradoxul este că în multe dintre aceste triste situații la bază este plecarea părinților la muncă – unde? – în Europa civilizată!
În mioriticul spațiu nord-dunărean, pe un picior de plai, pe-o gură de rai, educația continuă să fie la periferia interesului clasei politice. Suntem țara cu cel mai prost plătiți profesori din Uniunea Europeană, cu cele mai mici investiții în educație și în cercetare, cu cel mai prost plătit personal sanitar. Suntem țara europeană cu cel mai scăzut consum de săpun și de pastă de dinți pe cap de locuitor!
„După mine, potopul!”
Într-adevăr, simpla apartenență politică și administrativă la Uniunea Europeană nu este suficientă pentru ca noi, românii, să devenim europeni. Starea aceasta de fapt nu va funcționa niciodată ca o baghetă magică atâta vreme cât noi înșine, dincolo de veșminte, nu ne vom schimba în profunzime, nu vom depune efortul de a ne lăsa pătrunși plenar de spiritual european. Din păcate, suntem departe de Europa la toate capitolele. Nu ne putem numi europeni atâta vreme cât civilizarea nu va porni din interiorul fiecăruia dintre noi și atâta vreme cât clasa politică românească, cei care sunt responsabili de destinul acestei țări nu vor conștientiza această cruntă și rușinoasă realitate.
Apartenența la Uniunea Europeană nu înseamnă să ne părăsim țara pentru că în altă parte este civilizație și ne putem realiza mult mai repede și mai bine. Nu vom putea schimba nimic, nici în această țară și nici în noi – inclusiv această clasă politică – atâta timp cât vom continua să fugim de constrângerile inerente unei lumi civilizate, de responsabilitate, ghidându-ne în lume și în viață după principiul „După mine potopul!”
Apartenența la Uniunea Europeană înseamnă să încercăm să facem ceva pentru a schimba o stare de fapt care nu mai poate continua într-o lume în care educația și civilizația sunt concepte supreme. Este vital deci să începem cu reconstrucția sistemului educațional, fără de care riscăm să ajungem o populație marginală și marginalizată.
Marcela GHEORGHIU