Prof. univ. dr. Ioan SCURTU
Astfel numea Eugen Lovinescu ziua de 1 De­cem­brie 1918, când s-a realizat Marea Unire. Acest act istoric a fost rodul multor ani de lupte și jertfe, al unei credințe neclintite în dreptatea neamului românesc, care trebuia să aibă propriul său stat, în care să trăiască, să muncească, să creeze și să-și împlinească aspirațiile.
Marea Unire s-a realizat la sfârșitul Primului Război Mondial, izbucnit în iulie 1914. După doi ani de neutralitate, România a semnat o Con­venție politică și o Convenție militară cu Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia) la 4/17 au­gust 1916, prin care cele patru mari puteri re­cunoșteau dreptul țării noastre de a-și anexa teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria, adică Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina. De asemenea, promiteau ajutor și cooperare militară împotriva inamicului comun.
Consiliul de Coroană, întrunit în București la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea României în război alături de Antanta. Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, avea să preci­zeze: „Noi nu am intrat în război ca niște solici­tatori nepoftiți. Noi am intrat în război ca niște aliați ceruți“. În Proclamația către țară, semnată de regele Ferdinand, se aprecia: „Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor șa înaintașilorț, înche­gând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților“. La rândul său, N. Iorga scria: „Am intrat în acest război cu hotărârea de a da tot ce avem în acest moment pentru a căpăta dreptul nostru întreg. Pentru atât, și pentru mai mult, nu“.
Armata română a contribuit la măcinarea for­țelor militare ale Puterilor Centrale, memo­rabile fiind marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
Anul 1918 a intrat în istorie ca anul Marii Uniri. Deciziile de Unire au fost rodul unor adu­nări reprezentative, cele mai largi și demo­cratice din Europa acelor vremi.
La 27 martie, la Chișinău, a fost adoptată urmă­toarea Declarație.
În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basa­rabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria,
ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove,
în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România.
În ziua de 28 noiembrie, a fost votat la Cernăuți documentul care prevedea:
Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare,
În numele suveranității naționale,
Hotărâm:
Unirea necondiționată și pentru vecie a Buco­vinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.
Două zile mai târziu, era adoptată Rezoluția care începea cu aceste cuvinte: Adu­na­rea Națio­nală a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor în­drep­tățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 de­­cembrie 1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România.
Subliniind semnificația istorică a Marii Uniri,

1. Iorga scria: „De aceea e nezguduită fapta Unirii pentru că toți au voit-o, și mai ales acei care, din neam în neam, au muncit și au suferit pentru că erau români și pentru a rămânea români“.

Eugen Lovinescu, în articolul menționat, aprecia: „Generația de astăzi și-a făcut datoria“, ducând la îndeplinire visul lui Mihai Viteazul, a cărui idee „a trăit vie trei sute de ani în toate piepturile românești“.
Parafrazându-l pe Eminescu, ne putem întreba în anul de grație 2016: „Au prezentul nu ni-i mare?“ Din păcate, răspunsul este negativ. Au apărut indivizi – unii chiar istorici, precum Lucian Boia – care contestă legitimitatea actelor de Unire din 1918, prezentându-le ca fiind rodul unor intelec­tuali, care au speculat contextul istoric, în timp ce marea masă a românilor, țărani inculți (troglodiți), nu avea habar de ceea ce se petrecea la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia. Sunt și alții – mai rafinați, precum Neagu Djuvara – care consideră că 1 de­cem­brie nu ar trebui să fie Ziua Națională a României, pentru că e iarnă, frig și greu de sărbă­torit. În fond, asemenea alegații se înscriu în ace­lași program de contestare a acestui mare eveniment istoric.
Nici oficialii nu se dezmint. După ce au distrus economia națională, au vândut pe nimic bogățiile solului și ale subsolului (în schimbul unor comisi­oane uriașe primite de ei), au bulversat în­văță­mântul și cultura, au închis zeci de spitale și mii de școli, se lansează în campania electorală cu lozinci prin care vor să sugereze că „le pasă“ de România.
Afișele partidelor politice sunt pline de lozinci precum „Luptă pentru România“, „România înainte“, „Îndrăznește să crezi în România“ etc., etc. S-au lansat și „10 principii“, difuzate sub sloganul „România 100“, în care cetățenilor li se propune o Românie fără corupție, o guvernare cu bun-simț, în care fiecare muncește și este plătit cinstit, cu o economie competitivă, o țară cu adevărat educată, sănătoasă, care contează în UE și în NATO, o Românie a tuturor românilor.
Citind aceste lozinci, românii pot zice cu drept cuvânt: „Vorbește de funie în casa spânzuratului“. Ei se pot întreba: „Cine a patronat corupția și cine sunt marii corupți, din țară și din străinătate?“ (Chiar președintele Românei este în proces pentru o casă dobândită cu acte false.) Ce bun-simț au cei care se opun măririi cu 15-20% a salariilor profesorilor și medicilor, în timp ce ei și-au sporit indemnizațiile cu 300%? Cum poate interveni Guvernul pentru ca muncitorul român să fie bine plătit, când întreprinderile aparțin companiilor multinaționale? Cum poate Guvernul să asigure o economie competitivă, când aceasta este în mâinile străinilor? Ce fel de educație se poate face cu învățători și profesori plătiți cu salarii de mizerie și cu părinți care nu au mijloacele materiale necesare pentru a-și trimite copiii la școală?
Guvernul de tehnicieni – „aterizat de la Bruxelles“ – reprezentă România? Adică țara „tuturor românilor“, a celor peste 50% care (conform statisticilor oficiale ale UE) trăiesc la limita sărăciei?
Românilor li se flutură pe sub ochi „principii“, pentru a-i amăgi, fără ca cei care vorbesc despre „România 100“ să se angajeze la ceva concret. Acțiu­nea lor îmi amintește de coloniștii europeni care-i atrăgeau pe băștinași cu mărgele și panglici colo­rate, pentru ca la momentul potrivit să-i extermine.
Un program adevărat și sincer ar putea să prevadă:
– Până la 1 decembrie 2018 se vor construi 2.000 de kilometri de autostradă care vor asigura legătura rapidă între Moldova, Muntenia și Transilvania.
– Se va construi metroul care să lege Gara de Nord de Aeroportul Internațional Otopeni.
– Se vor trage 100% din fondurile europene, acordându-se prioritate construirii următoarelor școli, spitale, teatre, stadioane.
– Se vor aloca 6% din PIB pentru învățământ (așa cum prevede legea).
– În decembrie 2018, salariații din România (medici, profesori, funcționari administrativi, muncitori etc.) vor avea asigurat salariul la nivelul mediu existent în UE.
– Românii care se întorc în țară vor primi locuință cu chirie plătită de stat timp de trei ani și un salariu mediu pe economie timp de șase luni.
– Se vor consolida și renova (după caz) muzeele de istorie și artă din toate județele. Se va redeschide, la capacitatea normală, Muzeul Național de Istoria României. (Sau, mai bine: se va termina construcția acestui muzeu, începută înainte de 1989.)
– Se vor inaugura monumente ale Unirii în București și Alba-Iulia.
Evident, pot fi și multe alte obiective. Ele ar putea deveni realitate cu o condiție: cei care conduc țara să reprezinte cu adevărat poporul român. Cu alte cuvinte, să urmeze exemplul generației Marii Uniri.