Sfârșitul după-amiezelor era de o frumuseţe uluitoare. Nu era încă răcoare, iar cerul vărgat de dungi stacojii și frunzișul des creau o poezie insolită, pe care nu am simţit-o nicăieri altundeva în vacanţele de vară. Uneori este suficient ca adierea ușoară a unei alte existenţe să o atingă pe a ta, ca o privire să capteze câteva clipe în plus o altă privire, și cursul vieţii își modifică albia.
Cu puţin timp în urmă se încheiase un an școlar mediocru… Trecutul se transformă în forul nostru interior, pe măsură ce-l scoatem din nou la iveală, într-un soi de confidenţă pe care ne-o facem nouă înșine. Ca o izbucnire de apă vie se perindă nestingherit în minte puterea nelimitată a cuvintelor, concertul magic al frazelor, apele tulburi ale împotrivirii, umilinţei și persecuţiei, revoltei și neînţelegerii. Dezgustul de banalitate poate fi atât de mare, încât să ne împiedice să ne eliberăm, să ne justificăm. El face ca lumea dintr-un univers închis să devină și mai urâtă. În tăcerea malurilor m-am recules. Aveam nevoie, înainte de a mă întoarce acasă, de un pic de pace și de purificare interioară, dar și de o evadare din timp. Din talazurile reveriei am cules un buchet imens de tăcere religioasă amintindu-mi de cuvintele lui Jean Genet: „Dacă dorim să înţelegem ceva din mersul lumii, nu prea mult, trebuie să ne debarasăm de resentimente”. Dilema dintre legea tăcerii, tabuul sufletului și mână vâscos al prezentului zâmbește cu șiretenie de după colţ.
În lumina clipei prea strâmte punctez câteva aspecte privind existenţa școlilor mici raportată la numărul de elevi din mediul rural. Scăderea numărului de elevi a devenit o problemă în ultimii doi-trei ani. S-a trecut la existenţa claselor simultane deși suntem în mileniul trei. Acest aspect al învăţământului simultan în ţările civilizate ale Europei a fost eradicat de mulţi ani. La noi acest aspect primează ca fiind cea mai bună soluţie. De aici se derulează o gamă variată din flora și fauna lui „să nu”: să nu-i lași corigenţi și repetenţi că nu mai vin la școală și posibil să funcţionăm cu o singură clasă sau să se desfiinţeze școala! Sunt elevi care vin la școală doar să ocupe un loc în bancă și să primească o alocaţie. Atât. O bună parte dintre aceștia sunt cu diferite grade de retard. Trebuie să-i integrăm că – deh! – nu avem școli pentru nevoile lor. Şi astfel, „să nu…” și „să nu…”, îi promovăm semianalfabeţi, pentru care tot școala, dascălii sunt vinovaţi de rezultatele acestor copii. La testele iniţiale, finale, simulări și evaluări naţionale, unde acești elevi obţin note mici și foarte mici din cauza faptului că unii dintre ei nu sunt capabili să înveţe, iar alţii nu vor să înveţe. Şi de ce ar învăţa!? Chiar? Pentru ce să înveţe, când la sfârșitul gimnaziului susţin o evaluare naţională derizorie, în care și cu note de 1, 2, 3, 4 sunt promovaţi în varii licee. Atâta timp cât nu vor susţine un examen de admitere real, elevii nu sunt motivaţi să înveţe. Într-o altă ordine de idei, în urma testelor iniţiale elevii obţinând rezultate slabe și foarte slabe, profesorii, învăţătorii trebuie „să raporteze” de ce s-a ajuns la aceste rezultate și ce vor face cu acești elevi pentru a remedia situaţia. Astfel, multă cerneală și tuș va trebui să curgă în favoarea unui timp pierdut, a unei cauze pierdute. Ce soluţii să găsești cu un elev retardat când nimeni abilitat nu-i eliberează un curriculum adaptat!? Cu elevi care ajung acasă, aruncă ghiozdanul și se afundă comod în faţa televizorului, a laptopului sau se joacă pe stradă cât e ziua de lungă!? No comment!
Dezgustător este și faptul că învăţământul românesc este secătuit de aspectul politic. Suntem promovaţi în diferite funcţii de conducere dacă facem parte dintr-un partid, simpatizăm cu râvnă un partid și adoptăm legea junglei. Învăţământul în mediul rural este parţial ignorat și îndeosebi dacă te afli într-un capăt de ţară greu de găsit pe hartă… și aici citez fabula lui Grigore Alexandrescu „Boul și viţelul”. Nu suntem întâmplător acolo, supravieţuind unor situaţii de joasă speţă, unui salariu penibil, unui univers îmbâcsit de mediocritate și ne împodobim în speranţă lăuntrică. Nu sunt patetică și nici nu caut ca cineva să se închine în faţa pragului unei realităţi.
O carte trebuie să fie o secure pentru marea închisă în noi. Securea s-a transformat în stick doldora de muzică proastă, referate și comentarii poleite cu greșeli de ortografie și punctuaţie, cu fotografii făcute la ultimul grătar, unde sfârâiau nu doar micii, ci și călcâiele etc. Cartea și în rândul dascălilor a devenit un obiect de lux, și aici fac o subliniere: pentru dascălii care încă mai citesc și care consideră cartea ca fiind un obiect de căpătâi atât profesional, cât și spiritual. Dacă tot ne bălăcim într-o monstruoasă lipsă de înţelegere, de promovare a valorilor reale, ne aflăm într-un soi de mocirlă morală pentru că educaţia, învăţământul niciodată nu au fost o prioritate naţională pe masa guvernanţilor. Dimpotrivă, imediat după anii 1990 și de-a lungul acestei perioade (1990-2013) s-a infiltrat amatorismul. În sistem s-au editat de-a valma tot soiul de manuale, birocraţia cu nerușinare și-a extins tentaculele, programele s-au îngreunat, salariile niciodată nu au fost decente. Ne umplem de un dezgust iritat citind și văzând ce ne oferă mass-media: începând cu ţaţa Leana și sfârșind cu „băieţii dăștepţi”, toţi se pricep să fie dascăli. Respect și bun-simţ nu mai există la niciun nivel. Chiar și între cadrele din sistem care, fiind de o altă specializare, cu grosolănie își permit să-ţi comenteze munca, străduinţa ta de-a lungul unui an școlar atunci când cu responsabilitate, cu motivaţie bazată pe caiete, teste, lucrări ai lăsat un elev corigent sau repetent neîncălcând legislaţia în vigoare. Atâta timp cât nu primează respectul și disciplina în sistemul de învăţământ, carenţele se vor croniciza, iar decenţa, calitatea, valorile care mai există vor pierde din lumina caldă care le învăluie. Eșecul bacalaureatului ani la rând, fraudarea și mita sunt ca o pată de ulei ce se întinde peste întreg sistemul de învăţământ românesc. Regretabil și dureros totodată.
Nu de puţine ori școlile din mediul rural aflate în subordinea primăriilor nu se află pe lista priorităţilor, drept pentru care reparaţiile capitale nu se fac, baza materială lasă de dorit, bani pentru hârtie xerox și tuș nu se găsesc deseori și suntem restricţionaţi cu folosirea acestora. Așa cum un talaz singuratic se înalţă deasupra mării netede, tot astfel indiferenţa și dispreţul se îndreaptă deseori către dascăl. Terminologia de dugheană ţine loc de explicaţii nemotivate atunci când îndrăznim să spunem lucrurilor pe nume. False rafinamente, prin care oamenii mărunţi au pretenţia să se creadă despre ei că sunt arhiduci în timp ce prin asta mărturisesc mocirla din care se trag îmi sunt bine cunoscute. …Sub cerul acesta, în această imensitate, totul pare atât de meschin. Poate nu am reușit decât să ridic banalitatea, mediocritatea dezgustătoare la rang de principiu, dar mă întreb firesc: când își va regăsi dascălul binemeritatul loc în societate, în sistemul de învăţământ!? Când se va putea vorbi de o educaţie corespunzătoare în rândul copiilor, al tinerilor!? Nu este suficient să împingem gunoiul la o parte și să-l ignorăm. Când vom reuși să conștientizăm elevilor importanţa salutului și a bunului simţ; să-i determinăm să utilizeze frecvent expresiile: „Poftim!?”, „Mulţumesc!”, „Te rog!”
Singura zestre care nu se pierde este învăţătura, educaţia. Când se va dori să se înţeleagă acest lucru?!
 
Prof. Diana GLÜCK,
Şcoala Gimnazială Giera, jud. Timiș