Titlul de mai sus (stabilit astfel de UNESCO în 1994) s-a tradus în limba românească în formula „Ziua Mondială a Educației”, perpetuându-se astfel la fiecare început de octombrie. Legătura dintre „teachers” și „educație” este evidentă, cu toate că speculațiile unei gândiri prescurtate conduc către o traducere tendențioasă. De ce țara mea este amprentată de o educație precară? Pentru că, având specialiști în educație („teachers”), neîmplinirile li se pot imputa acestora, iar vinovații, după obiceiul național, pot fi arătați cu degetul: profesorii sunt „acarul Păun”. Așa că nu s-a tradus în românește „Ziua Mondială a Educatorilor”, pentru că… deh, „Ziua Mondială a Educației” altfel sună, dar vin cârcotași, cum sunt și eu, cu întrebarea: Care educație? Cum adică, nu se observă manifestarea și reprezentarea acesteia, nu o resimte nici ministrul, nici inspectorii, nici directorii, nici profesorii, adică niciun purtător direct de responsabilitate nu are curajul să tragă linie și să constate sincer, onest că educația din societatea românească este ciobită, deficitară, virusată? Presa (video și audio) suportă descrierea unor comportamente umane din afara conturului care caligrafiază educația, iar contextul social în care viețuim este încărcat de impurități morale. Peste tot bântuie griji și amenințări, tot timpul suntem pândiți de consecințele unui management politic incoerent și defectuos, agresiunea nonvalorilor se observă în toate straturile sociale. Demnitari (a fi demn!) meniți a fi modele își ascund cătușele de la mâini, societatea românească nu mai găsește suficiente resurse pentru decelarea valorilor, nici pentru o viață publică și personală curată, cinstită și decentă. O societate cu educație risipită în insule parohiale are tot mai puține șanse la sănătate morală.
- Sistemul social alcătuiește (sub)sistemul de educație după asemănarea sa, dar dispune de o calitate: e autopoietic, adică dispune de capacitatea de a se însănătoși, de a regăsi antibioticul potrivit pentru înzdrăvenire. „Medicul curant” e generic educatorul, fie el profesor, învățător sau educatoare; dar e deopotrivă cetățeanul onest, cinstit, care-și alcătuiește existența bazată pe virtute și omenie. Profesorul împreună cu asemenea cetățeni onești construiesc „cetatea educativă” sau „societatea care educă”, în care fiecare om ar regăsi satisfacția pe care i-o oferă educația, în formula genericului său etimologic „a cultiva”. Vei întreba, prea bun cititor, cine-i împiedică pe educatorii specializați să asigure tinerilor caratele educaționale care să-i determine să alcătuiască o societate umanistă și impregnată de virtuți morale, de valori umane și de calitatea vieții?
Răspunsul la întrebare atinge problemele grave ale configurării sistemului de educație din țara noastră. Ingratitudinea în care se află „teachers” se perpetuează, în ciuda unor modificări legislative, cică de ameliorare a „structurii morale a societății”. Profesorii sunt pregătiți în facultăți pentru roluri instructive, pentru a preda conținutul unei discipline și deloc pentru a (ști) realiza explicit educație. (Conținuturile educației nu coincid cu conținuturile învățării.) „Formarea inițială” asigură „competențe didactice” printr-un modúl pedagogic, atașat Planului de învățământ al licenței, ca opțional (și facultativ), fiind tratat de către studenți ca atare. Burdușit cu cunoștințe de specialitate și cu o brumată pregătire metodică, matematicianul, filologul, istoricul, geograful etc. îmbracă ținuta profesorului, dar în fața elevilor este insuficient pregătit pentru organizarea învățării și implementarea prevederilor Programelor școlare preuniversitare. Superficialitatea didactică și îngăduința în apreciere, concesivitatea față de programul școlar sunt instrumente de apărare a lipsei sale de entuziasm profesional. Ambițioșii știu că sensul învățării este autoînvățarea. Așa că se apucă de lecturi pedagogice, constatând că deruta li se accentuează din pricina limbajului tot mai încâlcit folosit în volumele despre „științele educației”. Trecând la lectura „programelor școlare” (curricula!), același cadru didactic are de învins o contorsionare conceptuală difuză (competențe transversale, obiective operaționale, resurse materiale, strategii de evaluare, unități tematice, tehnici interactive, activități integrate, interdisciplinaritate etc.). Asemenea dificultăți, obstrucționate de concepte dificil de înțeles, trebuie să le facă inteligibile pentru elevii conectați cu gândul la ecrane și butoane. În clasă regăsește catedra, tabla, elevi apatici, plictisiți și demotivați, dar mai ales regăsește o atmosferă prea relaxată pentru educație și negociabilă pentru rigoare. Evaluarea națională (oricare ar fi ea) iese cu totul din ideea de „educație” (supraveghere, suspiciune, corecturi măsluite, clasamente viciate, tehnici de copiere etc.).
- Perpetuarea lipsei de satisfacție este întreținută de o salarizare a personalului didactic care n-are alt defect decât că alimentează stresul existențial. Intelectualitatea se cultivă. Dar salarizarea jenantă, chiar comparând cu cât se mituiesc primarii, cât costă un fotbalist, câți bani se risipesc pe proiecte neprioritare, pentru ce sume ilegale autoritățile asigură preferențialitatea etc., deci salarizarea comparativă a cadrelor didactice e nestimulativă și insuficientă pentru un trai decent.
- Clasa politică și decidenții administrativi trebuie să înțeleagă că educația costă, dar lipsa educației costă incomparabil mai mult. Nu mai amintesc de lozincile „prioritate națională” și „6% din PIB”. O nouă viziune pentru societatea românească crește sub scutul unui alt ideal social din care să derive alt ideal educațional. Ce vrea societatea de la școală, de la cetățenii săi dacă ea însăși scârțâie în armăturile sale fragile și superficiale, ignorând explicit valorile educaționale: morala, civismul, corectitudinea, estetica existenței, respectul? Școala nu mai poate fi singura responsabilă de asigurarea unei educații dezirabile. Societatea-i „cum este și ca dânsa suntem noi” (după Eminescu).
- Conștienți poate de neajunsurile educației naționale, decidenții preconizează o nouă „reformă școlară”, cam așa cum procedează fiecare nou ministru, găsind argumente pentru adoptarea unei noi Legi educaționale (naționale). Acestea se referă doar la modificarea atmosferei școlare, cu toate că ministerul (de resort!) ar trebui să-și asume îmbunătățirea educației societale integrale. Da, se începe cu școala, apoi cu universitățile, se continuă cu alte instituții cu rezonanță educațională (inclusiv cu televiziunile) și cu antrenarea întregii societăți pentru a se autoeduca. Proiectul noii Legi a educației naționale, plecat de la Comisia senatorială de învățământ către Sindicate, multiplică aceleași formule lipsite de semnificație clară: „Legea are ca viziune promovarea unui învățământ orientat pe valori, creativitate, capacități cognitive, capacități volitive și capacități acționale, cunoștințe fundamentale și cunoștințe, competențe și abilități de utilitate directă, în profesie și în societate” (art. 1). Mi-ar fi dificil să explic cuiva termenii acestei propoziții, așa cum ar fi la fel de dificil de înțeles formularea „idealului educațional” (66 de cuvinte), preluat în bună parte după actuala Lege. Aceeași pălărie… rimează cu altă Mărie. Idealul educațional nu este doar al școlii, ci al societății, așa cum Legea Educației Naționale se adresează tuturor membrilor săi.
- În final, un cititor onest ar fi observat o anumită doză de iritare și nervozitate strecurată în articol. O apatie mioritică perpetuată, o diluare a speranței, o tăcere complicitară (încapsularea pedagogilor în universitarul lor „turn de fildeș”) vor perpetua aceleași grave erori de îmbunătățire a sistemului de educație națională. Ameliorarea conștiinței civice generalizate, activarea opiniilor critice față de corupția intelectuală și veleitară, asumarea voinței explicite pentru un nou tip de condiție umană etc. țin de adoptarea de către decidenți a unui nou tip de politici educaționale. Acum, de „Ziua Mondială a Educatorilor”, e un moment de împrospătare a entuziasmului pentru însănătoșirea educației, pentru demararea proiectului viabil de construire a unei veritabile „societăți educate și care educă”. Școala e doar anticamera acesteia, iar condiția publică a educatorilor, cu prestigiul remaniat și autoritatea reconstruită, constituie un pas spre conștientizarea frumuseții existenței educate.
Prof. univ. dr. Anton ILICA, Universitatea Aurel Vlaicu, Arad
P.S. Mi se poate reproșa tonul pesimist al articolului, știind că există câteva școli și ONG-uri care organizează acțiuni educaționale, dând un semnal de Restart pentru EDUCAȚIE. Lăudabil. Dar de ce Ministerul Educației și-a aninat în titlu atributul Naționale (sau, mă rog, Legea Educației Naționale)? MECS gestionează instituțiile de învățământ din întreaga țară, dar nu le gestionează din întreaga societate. Optimismul s-ar induce dacă am simți că justiția trebuie să concedieze pentru lipsă de activitate, semn clar de cultură educațională generalizată. „Insulele de educație” sunt repere, referenți că se poate și altfel în țara mioritică și a „cățelușului cu părul creț…” dacă toate zilele ar fi dedicate educației și dacă fiecare cetățean s-ar comporta în fiecare zi ca educator.
