Vremuri grele!

2 pag 4 josUn distins confrate, publicist de cursă lungă, dezvolta de mult în paginile Tribunei învățământului o temă sensibilă, ca să nu spun dureroasă: Cine se mai face profesor? Scepticismul autorului – perfect justificat – se alimenta din realitățile crude ale ultimilor ani, care atestă o prăbușire a mitului profesorului, o desconsiderare flagrantă a muncii sale, o marginalizare în aria profesiilor, o împingere în anonimat. Facultățile însele livrează pieței muncii didactice inși cu o pregătire aproximativă, ca să nu spunem precară, oameni care găsesc în catedră un refugiu adesea temporar, în așteptarea altor șanse, mai lucrative. De altfel, în ultimul sfert de veac învățământul a fost etichetat mereu cu atributul de Cenușăreasă – analogie cât se poate de sugestivă cu făptura umilă, insignifiantă și abia tolerată din celebrul basm. Percepția involuției, când vine vorba de statutul profesorului, este exactă și de tot tristă. Cândva, în trecutul istoric, dascălul reprezenta ceva: avea prestigiu, era ascultat, avea discipoli, impunea un stil, un caracter, o morală, o filosofie de viață. Era invocat ca o autoritate și socotit un mentor neprețuit al generațiilor tinere. Într-un asemenea tipar se înscriau, bunăoară, Titu Maiorescu și alți mari dascăli de mai târziu, precum Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, P.P. Negulescu, D. Gusti, E. Lovinescu, Tudor Vianu ș.a. Câțiva mari critici ai celei de-a treia generații post-maioresciene – G. Călinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu – au stagii semnificative ca profesori și au onorat cu brio acest blazon. Conducătorul „Sburătorului”, E. Lovinescu, a rămas toată viața fidel condiției de dascăl de liceu, acceptând cu demnitate să slujească școala de pe acest palier, deși ar fi meritat mult mai mult. Învățământul secundar românesc a beneficiat de contribuția unor profesori remarcabili, intelectuali de ținută, cărturari proteici cu studii strălucite în țară ori în străinătate, autori de cărți, studii, dicționare, monografii ori traducători de vocație din marea literatură a lumii.
 
Seismele istoriei, convulsiile social-politice din ultima jumătate de veac au adus schimbări dramatice ale condiției intelectualității, măci­nată de oportunism, trădări, compromisuri, genuflexiuni politice, fuga peste hotare, vrajbă și ură. Profesorimea „a traversat și ea deșer­tul”, cu prețul știut, pentru ca promoțiile mai noi să se lovească de alte obstacole, mai perfide, precum pauperizarea treptată, marginalizarea, aservirea politică. Dăscălimea rămasă fidelă catedrei a sperat mereu că într-o bună zi va zări luminița de la capătul tunelului și că va ieși din acest anonimat prin investiția de încredere a societății, prin identificare și recunoaștere, putând să facă drumul invers, de la uitare la prețuire și admirație. Dar minunea nu s-a produs. Legislația l-a țintuit pe profesor la etajele inferioare când a fost vorba de salarizare, de un statut al demnității. Și așa a rămas până astăzi. Drumul dinspre facultăți către școli și licee a reprezentat faimoasa aurea mediocritas (aurita cale de mijloc – socotită benefică de către latini), adică aceea a ratării și eșecului când nu a fost a mediocrității imbatabile. Excepțiile fericite n-au făcut decât să confirme și să reconfirme regula. Întâlnirea dintre oferta facultăților și oferta socie­tății a născut dascălul de acum: vagant, instabil, neliniștit, came­leonic, umil, alienat, dominat de complexe culturale, timid intelectual la concursurile de titularizare, etern solicitant, veșnic nemulțumit și câteodată tranzacțional. Poate că nu întâmplător instituțiile statului au omologat, în ultimii 5-6 ani, regula suspiciunii generalizate: ca­mere de luat vederi la examenele naționale, anchete spectaculoase cu mascați, descinderi în forță și desfășurări mediatice, studii de caz privind șpaga și marii corupți din învățământ etc. Logica e simplă: sentimentul de teamă este bun căci… păzește bostănăria.
Ar fi momentul să ne întrebăm caragialian: Cine reperează azi onoarea cadrelor didactice oneste și serioase care, în pofida greu­tăților, au rămas pe baricade? Președinția? Pactul pentru educație, operă autografă a Palatului Cotroceni, a rămas literă moartă și și-a pierdut de tot semnificația. Parlamentul? Mecanismul legislativ se mișcă extrem de lent și n-a izbutit decât să amelioreze anumite părți din controversata Lege a învățământului nr. 1/2011. Statutul cadrelor didactice s-a volatilizat irevocabil și nu sunt semne că va fi conceput un altul în viitorul apropiat. Guvernul? Executivul actual plătește deo­camdată angaralele lăsate de guvernările precedente, inclusiv drep­turile bănești câștigate în instanță de oamenii școlii. Salvarea așteptată de sus nu vine încă, pe fondul unei stări din ce în ce mai tensionate în regiune, generate de criza ucraineană. Contextul internațional a fost mai mereu invocat atunci când actorii politici n-au găsit soluțiile potrivite pentru criza internă. Învățământul suferă (din nefericire, nu numai el), societatea în ansamblu se resimte de atâta instabilitate social-politică, marile decizii se iau în altă parte, echilibrul de forțe la nivel planetar este extrem de fragil, iar neliniștea și neîncrederea sunt stările la ordinea zilei. Trăim vremuri grele!
Teodor PRACSIU