Chiar dacă latina este o limbă moartă, trebuie să fi lipsit mult de la şcoală să nu ai idee despre ce e vorba. Lumea se schimbă! Firesc! Cetățenii pragmatici, obligați de contextul socioeconomic în care li se scurg zilele, sunt preocupați să învețe: germana, engleza, spaniola, italiana, franceza mai puțin şi din ce în ce mai mult araba şi chineza.          
Cine stă să îşi mai piardă timpul cu buchiile latine. Totuşi, e greu de crezut că din recentele campanii electorale – mai mult sau mai puțin adevărate – publicul a putut rata dictonul „Vox populi vox Dei”. Puțini politicieni trebuie să fi omis, la capitolul promisiuni, angajamentul că vor fi preocupați mereu de vocea alegătorilor. Pe scurt: „Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu (zeilor)”. De jurat s-au jurat dar la fel de repede au uitat.
În România zilelor noastre asistăm la o reinterpretare a dictonului. Din vocea zeilor, vocea străzii (a poporului care va să zică) a devenit vocea zilei. Revenind la limba latină, ajungem la „Vox populi vox diei”.
Nu însemnă că sensul a fost pervertit. Constatăm doar că greutatea aforismului a fost racordată la pragmatismul zilelor noastre. Vocea zeilor era una infailibilă. Vocea zilei este importantă, demnă de luat în seamă, dar orizontul de timp în care este valabilă şi adevărurile care îi stau în spate sunt mai volatile.
Ultimele zile au demonstrat că emoția declanşată de evenimente excepționale poate coagula reacții civice pe măsură. Un guvern al României a demisionat după ce zeci de mii de cetățeni, extrem de vocali, au ieşit în stradă. Solicitările, destul de dispersate, erau focalizate pe alte obiective, dar guvernul vizat indirect şi-a asumat responsabilitatea. După unii, mai mult decât era cazul. Şi opinia protestatarilor converge spre această concluzie. A majorității! După reacțiile înregistrate, nici inițiatorii (regizorii) nu par foarte mulțumiți de aceste evoluții.
Gata. Guvernul a plecat. Se caută soluții. Poporul vrea sânge şi „victoriile” obținute neaşteptat de repede par a-i fi adâncit setea. Problema readucerii la matcă începe să devină complicată. Oamenii stârniți au, printre multe solicitări pertinente, şi idei năstruşnice. Ghilotina ridicată în Piața Universității nu şi-a încheiat misiunea. Se vrea schimbare. Da, schimbare cu orice chip! Oamenii nu mai vor parlament, nu mai vor biserici, nu mai vor autorități… cu guvernul şi primarul de sector au rezolvat-o. „Radem tot!” pare a fi o lozincă a zilei, care prinde contur şi se propagă pe Facebook până la Paris. Repetarea unui scenariu testat acum un an se dovedeşte mai periculoasă decât şi-au imaginat inițiatorii.
Lumea a ieşit în stradă. Oameni maturi, alături de tineri, de copii şi de galerii ale echipelor de fotbal, au mărşăluit noaptea pe străzile Capitalei. Şi în alte oraşe din țară.
Jos Guvernul! Jos Parlamentul! Jos primarii! Jos corupția! Jos pre… mai puțin. Şi mai în surdină. „Clasa politică” este coruptă, dar nimeni nu a definit exact acest concept, de care unii fac eforturi disperate pentru a se disocia. Deşi au ajuns acolo unde sunt azi, pe valuri produse de partide politice. Deşi manevrează machiavelic pârghii, urmărind scopuri politice. Nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase.
După ce am desființat fabrici şi uzine, după ce am desființat cercetarea ştiințifică, vrem să desființăm şi instituții construite odată cu revenirea noastră în familia țărilor democratice.
În ‘89 am înțeles. Regimul totalitar, care a pus stăpânire pe țară, sufoca practic libertatea de exprimare. Izbucnirea străzii a fost singura modalitate de a readuce lucrurile la normal.
Acum suntem membri NATO şi membri UE. Suntem un stat de drept, recunoscut de partenerii noştri occidentali, care remarcă progrese în consolidarea instituțiilor democratice. Mai trebuie să le facem să funcționeze corect.
Vocea străzii este o expresie a libertății de exprimare şi este unul din elementele de care politicienii trebuie să țină seamă. Dar de aici până la haos e cale lungă. Proteste de stradă au existat şi în SUA, şi în Italia sau în Germania. Numai că acolo nimeni „nu a sărit gardul”. Protestele s-au desfăşurat într-un registru strict democratic. În orice democrație, Constituția şi legile trebuie respectate. Libertatea de a te exprima şi de a protesta se sfârşeşte acolo unde acest lucru îl deranjează pe celălalt.
Pe lângă zecile de mii de cetățeni care îşi exprimă nemulțumirea în stradă mai sunt milioane care stau acasă. Nu ştim dacă ei sunt solidari sau nu cu manifestanții. Ştim doar că vocea lor se va auzi cu claritate la vot. Mai ştim că ei se duc în fiecare zi la muncă şi au nevoie de odihnă şi de străzi circulabile. Pentru a-şi duce copii la şcoală, pentru a ajunge la spitalele unde se tratează, pentru a-şi aproviziona părinții în vârstă. Cum este viața lor dacă liniile de transport în comun nu funcționează şi dacă pentru a ajunge într-un punct al oraşului trebuie să identifice trasee alternative? Ei nu contează? Cine le asigură dreptul lor la o viață normală?
Guvernul a demisionat şi totuşi oraşele rămân blocate şi nopțile sunt agitate. Până când?
Când va înceta vocea străzii să fie o instituție selectivă, aidoma justiției din democrațiile neconsolidate. Credibilitatea revendicărilor formulate de mulțimi ad-hoc se va stabili după ce vom afla unde au fost protestatarii când au pierit copii în incendiul dintr-o maternitate, când s-au aplicat umilitoarele curbe de sacrificiu în variantă modernă, când câțiva oameni şi-au bătut joc de milioane de voturi… După asta putem discuta!
Ioan ARDELEANU