1. Fascinaţia unei lumi – lumea chineză
Pomeniţi și răspomeniţi de istoricii lor în cronici, indici de nume, lexicoane, anale, biografii și canoane – așezate mereu pe primul raft al culegerilor, antologiilor și crestomaţiilor despre cunoașterea omenirii vechi – europenii au fost cei dintâi care au înfipt adânc în geografia mentalităţilor stâlpul unei separaţii ferme între „lumea noastră” și „lumea lor”, între Răsărit și Apus, între Asia și Europa. În gândirea istorică, filosofică, estetică, teologică, militară, cel puţin de la Aristotel (384-322 î.Hr.) cetire, se știe că „asia­ticii sunt mai înţelepţi decât popoarele europene, iar despre europeni că sunt cu mult mai viteji decât asiaticii […]; în ceea ce privește înţelep­ciunea, asiaticii sunt cu mult mai presus, pentru că ne întrec prin ascuţimea minţii…” (Apud, 1975, Spătarul Milescu, „Descrierea Chinei”, pp. 43-44).
De aceea, probabil, chinezii se claustrează de bunăvoie, neavând trebuinţă de nimeni, stăpâni pe pământul lor și pe geniul lor creator, încreză­tori că se aflau singuri sub cer, numindu-și cu mândrie ţara „Împărăţia Subcerească” sau „Lumea de sub Cer” – Tian Xia. Și așa, feriţi de munţi netrecuţi și de deșerturi, apăraţi de Marele Zid întins pe 3.000 de km – desfășurat de la Golful Bohai și până la marginea de miazăzi a Podișului Gobi –, chinezii și-au fost lor înșile suficienţi pentru traiul lor tihnit și creativ. Cercetări docte fixează anul 214 î.Hr. ca dată certă că nimeni din afară nu a călcat pământul Chinei. (1958, „Istoria Chinei”, p. 43).
Începând cu perioadele civilizate ale protoistoriei Chinei, cu Dinastiile Shang (1562-1066 î.Hr.) și Zhou (1066-221 î.Hr.) și până la ridicarea Marelui Zid, a celei mai impozante construcţii inginerești strategice antice, prin Edict imperial – cu poruncă de a se trudi în robie – al Întâiului Împărat, descălecătorul Qin Shi Huangdi (246-210 î.Hr.), chinezii au ţinut piept singuri diferitelor seminţii înapoiate și războinice, care nu preţuiau civilizaţia înfloritoare de pe continentul lor, transformând totul în cenușă și ruine.
Deveniseră tot mai ameninţători hunii, care-și duceau viaţa pe cai, rătăcitori prin stepele Asiei Centrale, necunoscute chinezilor, în căutare de hrană pentru ei și animalele lor, atacând insistent și devastator Imperiul Chinez și prosper.
Iscusiţi strategi și diplomaţi de excepţie, desco­peritori de drumuri și căi de comunicaţie către Marea Caspică și Regiunile Apusene, dintre Asia și Europa, înainte ca străinii să le viziteze ţara, chi­nezii – cunoscători ai acului magnetic (sec. III î.Hr.), care-i orienta pe mare și pe uscat, făceau călă­torii în India și Malaysia, în Ceylon, Japonia și Filipine, trecând spre Golful Persic și ţinuturile Arabiei, generalul de oaste Ban Zhao (32-201) fiind primul chinez care a ajuns în anul 97 până în Siria, la Antiohia, de-i zic azi Mercian-Mero. Ei nu erau cuceritori.
Caravanele chineze, încărcate cu mătăsuri și giuvaieruri, oglinzi de bronz și pietre preţioase, porţelanuri fine și blănuri, dar mai ales cu ceai și cu orez, umpleau pieţele din India, Persia, Arabia și din Insulele de la Mările Sudului Continentului asiat.
Unii se statorniceau, își ridicau prăvălii și-și întemeiau noi familii, matrimoniul chinez extinzând bigamia – de la Casele dinastice la marea obște.
Călătoreau chinezii de la un Ocean la altul – vasele lor maritime înzestrate cu busolă și „cârmă” – o nepreţuită invenţie tehnică a neguţătorilor – favorizează expansiunea comercială.
Apropiindu-ne de „Cronicile” noastre, desco­perim și primele însemnări despre China în limba română (1642), la Grigore Ureche (cca. 1590-1647), „Letopiseţul ţării Moldovei” rămânând mărturie, peste patru veacuri și ceva, că Ureche este primul cărturar care scrie numele Chinei în limba română, într-un evantai fonetic-muzical și semantic absolut încântător: „Cataio”, „Cataiia”, „Hinneai”, „Sireca”, „Serica” – „Țara mătăsii” (Vezi, 1976, Ileana Hogea Velișcu, „Receptarea literaturii chineze în România”, „Teză de doctorat”, CMU București, pentru toată expunerea).
Nici nu poate fi pierdut momentul de a sublinia aici și informaţia orală primită de la istoricul Mihail Gublogu despre peregrinările vestitului „globe-trotter“ turc Evliya Celebi (1611-1682) prin Moldova, care ar fi întâlnit un negustor chinez în Târgul Focșanilor, pe când domnea Constantin Brâncoveanu (1970, M. Gublogu, „Călătoria lui Evliya efendi în Banat”).
Pentru acest străbun și brav popor, secolele și mileniile se scurg într-un ritm anume, numai și numai al lui, reușind chinezii s-ajungă până la coasta răsăriteană a Africii, cu jumătate de veac înainte ca America să fie descoperită de Columb (1451-1506), în 12 oct. 1492, la începutul secolului al XV-lea China devenind ţara cea mai bogată și mai puternică din lume (1959, „Scurtă istorie a Chinei. Pagini de istorie universală”, p. 171).
2. Europenii – cărturari, diplomaţi, misionari creștini – deschid larg o fereastră către China
 Inocenţiu al IV-lea, numai la doi ani după pontificare (1245), trimite o solie creștină cu misiuni diplomatice la Curtea hanilor mongoli, invadatori încă din 1211 în China, dar niciodată cuceritorii ei, chinezii sinizându-i pe mongoli prin cultură și civilitate.
Un ilustru călugăr franciscan, italianul Giovanni del Plano Carpini (1981, „Dicţionarul religiilor”, p. 756), ca legat personal al Papei și autorul Jurnalului de călătorie în Asia Centrală „Liber Tartarum”, dar și al memorialului istorico-geografic „Historia Mongolorum”, este primul european descoperitor al anevoiosului drum euroasiatic, care ducea din inima Europei și până la Karakorum, din preajma maiestuoșilor munţi chinezi – Pamir la sud-est, Himalaya la sud și Kunlun la nord. Carpini străbate cu solia sa și nor­dul Moldovei, către Kiev, Marea Azov, cursul Don­u­lui și al Volgăi, ţintind stepele dinspre Marea Caspică și dunele de nisip ale depresiunii Jungare, cu Muntele Tâmpla Cerului – Tian Shan și Altaii Mongoli, imens rămânând prestigiul lui.
Călătorul complet, pentru acele vremuri atât de timpurii, este însă Marco Polo (1254-1324), ca cel mai cunoscut de noi.
 
3. China – un vast câmp de pendulare a neguţătorilor, navigatorilor și aventurierilor europeni
Tânăr, extrem de inteligent, vorbitor perfect al mongolei și chinezei – însușite vreme de 17 ani la Curtea lui Kubilai-Han, nepotul lui Temugin, uns Genghis-Han – „Măreţul Împărat al Majorităţii” (1271-1294), Marco Polo lasă posterităţii bogat tezaur de impresii în „Cartea minunilor”, „Cartea minunilor lumii”, „Cartea despre varietatea lumii”, postulând sincer adevărul că la marginea extremă a Asiei trăiau popoare civilizate, precum chinezii, comparabile în multe privinţe cu cele europene.
Clanul Polo-Nicolo – tatăl și Matteo – unchiul lui Marco Polo – își începe drumul în 1271, traversând Podișurile Anatoliei și Armeniei, Persia și Munţii Hindukush și Pamir, ajungând în China. Era acesta vestitul „Drum al mătăsii”, care traversa Marea Mediterană, ducând spre Siria, ţinând apoi Fluviul Eufrat și străbătând Podișul Persan, ieșea către deșerturile Asiei Centrale, urca spre Podișul Pamir și forturile Kashi, Dunhuang – până la Shangdu, la 40 km depărtare de Duolun, unde își înălţase palatul de vară însuși Kubilai-Han, Casa domnitoare Yuan – mongolă, avându-și hanbalâkul în capitala Peking.
În lunga și zbuciumata istorie a vârstnicului popor chinez, mai multe secole au domnit dinastii nepământene, impopularitatea acestora, răz­boa­iele intestine, convulsiile sociale neputând să pună stavilă efortului și geniului creator al chinezilor.
Imperativul lor moral a fost trezirea conștiinţei naţionale, încât cuceritorii au fost în final cuceriţi prin forţa exemplarei civilizaţii chineze, pe care dominatorii și-au însușit-o în timp.
Un mileniu de silnicii a îndurat poporul chinez din partea imperatorilor chitani, tangut-tibetani, nuceni, tătari, mongoli, manciurieni, în disperarea lor de a menţine tronul, cucerit din șaua cailor!
Luminoasă, restauratoare, timp al emulaţiei intelec­tuale și al exploziei creatoare finalizate prin­tr-o reală renaștere culturală este Dinastia Ming (1368-1644), de sorginte autohtonă, vreme de întă­rire a fiinţei naţionale chineze. Deveniseră chinezii cei mai puternici din lume și, în afară de spaţiul întins, de solul bogat și mănos, de clima dulce a sudului, cu două-trei culturi agricole anual, aveau o multimilenară și inedită cultură, pe cât de rafinată și fascinantă, pe atât de necunoscută în ochii lumii occidentale, civilizate și evoluate, dar care nu ajun­gea la miezul spiritualităţii chineze, neînţelegând valorile etico-morale, istorico-sociale, filosofice și teologice ale chinezilor – într-un cuvânt, titanismul gândirii ancestrale chineze.
 
4. China – un imens spaţiu autarhic, puternic ritualizat și canonizat,greu de deslușit pentru temerarii europeni
Conștient sau nu, Occidentul este atras irezistibil de China, desele expediţii economice și legaţii diplomatice, solii ale unor ordine călugă­rești, marinari versaţi, negustori răzbătători și aventurieri neobosiţi ajungeau aici ca adoratori ai monarhiei feudale a Chinei, pentru a-și satisface curiozitatea în faţa misterelor unei civilizaţii tezaurizate exemplar de generaţii întregi de chinezi.
Țintește și mai sus Occidentul: convertirea ateilor chinezi la catolicism (1973, Paul Hazard, „Criza conștiinţei europene”, de consultat integral).
Martirajul la care s-au supus de bunăvoie occidentalii a însemnat ani îndelungi, zeci și sute de ani cumulaţi laolaltă, de trudă în deslușirea preceptelor, maximelor, cugetătorilor și dictoa­nelor Celui care modelase sufletul poporului ţării sale – Confucius Sinarum Philosophus (551-479 î.Hr.), „cel mai cu minte om care s-a născut vreodată pe faţa pământului” (1948, Ion Breazu, „Slavici și Confucius”, p. 12), afirmaţia îi aparţine lui Schopenhauer (1788-186), „Ueber dem Willem in der Natur”, începutul capitolului „Sinologie”.
Osteneala acestor oameni străini se încheie în 1697, când, triumfători, propagă sus și tare că nimic nu mai putea opri asimilarea „ateilor” imensului continent chinez la lumea creștină. Zelul lor se manifestă atât în interpretarea dogmelor lui Confucius, cât și în propagarea numelui său în Europa.
5. Impactul titanismului cultural chinez cu erudiţia și prestigiul enciclopedismului european
Matteo Ricci (1552-1610) este considerat „trimisul Lui Iisus Hristos” în China, lui datorân­-du-i-se durarea unei punţi de legătură între creativitatea perenă chineză și creativitatea apuseană, de tip italian, între gândirea ritualizată chineză și gândirea teologată catolică, încercând să apropie și să contopească, uneori, spiritul etico-moral chinezesc și spiritul moralei creștine.
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe a fost emblema lui Matteo Ricci, simbolul gândurilor și sentimentelor sale, cu care a călcat pe pământ chinezesc la 30 de ani și de unde n-a mai vrut să plece niciodată, găsindu-și sfârșitul în China, ca un martir, care a biruit toate piedicile călătoriei sale de cinci ani, a slujit cultura europeană și pe cea chineză alţi 28, în schimbul unei pietre funerare dăltuită în granit, cu vârsta de 400 de ani, în faţa căreia se opresc pioși trecătorii Beijingului să citească în latinește și chinezește: „Mormântul călugărului iezuit Ricci, promotorul schimbului cultural dintre Orient și Occident”.
Veritabil savant, Matteo Ricci a introdus în China cunoștinţe vaste de matematică, astronomie, mecanică, hidraulică, geografie, sculptură, pictură etc., extinzând marile idei ale Renașterii în sânul intelectualităţii chineze luminoase și avide de cunoaștere. Pasionat cartograf, Ricci alcătuiește Harta lumii, chinezii auzind pentru prima dată de Valahia – așa cum numeau străinii Țara Românească și uneori Moldova. Iniţiază lucrări de asanare a marilor fluvii chineze, construcţii de drumuri și poduri, fiind în același timp un filolog subtil, un alcătuitor de dicţionare bilingve și de manuale de gramatică și metodici de predare.
„Istoria expediţiei creștine a «Companiei lui Iisus» în China”, „Tratat fundamental despre Dumnezeu”, „Însemnări despre China”, „Dicţionar chinez-italian-portughez”, „Geometria euclidiană” – tradusă în chineză (6 volume), „Gramatica chineză” și toată opera sa îl recomandă pe Matteo Ricci drept un Sinolog de tip special, foarte învăţat și foarte devotat poporului chinez. Cu aceeași iubire se îndreaptă și înspre europenii săi părăsiţi, cărora le împărtășește buna învăţătură a lui Confucius, traducând „Cugetările”, „Calea de mijloc”, „Marea învăţătură”, cât și „Cartea lui Mencius”, despre guvernarea ideală.
 
6. Bogăţia culturală a lumii este diversitatea în dialog – difuzarea și receptarea culturilor în echilibru perfect
O întreagă paletă de luminoase nume ale misionarilor creștini în China creează substanţa primului Dicţionar de tip „Who’s Who” – „Prietenii Chinei” (Zhongguo zhi you), „Friends of China Directory”, Ediţia Princeps, Academia chineză de studii social-politice, Editura Hong qi, Beijing – China, 1996, nemurindu-i chinezii pe toţi aceia care au trudit la propagarea culturii chineze dincolo de graniţele Chinei, Academia precizând: „Prezenta lucrare consemnează succint viaţa și meritele prietenești faţă de China a 362 de personalităţi ilustre din 60 de ţări ale lumii. Ele sunt, în general, figuri remarcabile, cu deosebite realizări în domeniile politic, economic, tehnico-știinţific etc. din ţările lor, care și-au adus contri­buţia la prietenia faţă de poporul chinez, la dezvoltarea și progresul Chinei. Este primul „Dicţionar” din istoria Chinei, care adună la un loc și îi prezintă pe prietenii Chinei nu doar pentru ca poporul chinez să-și amintească și să le mulţu­mească prietenilor Chinei și urmașilor lor, ci și pentru a le oferi spre cercetare celor angajaţi în structurile diplomatice, de comerţ exterior, stu­denţilor și profesorilor din instituţiile de învăţă­mânt și cititorilor din toate domeniile, spre studiu și cercetare, în folosul lărgirii și cunoașterii sferei relaţiilor și schimburilor internaţionale”.
Guillaume de Rubruquis (1220-1293) – călugăr flamand, autorul „Itinerariului lui Rubruquis în părţile răsăritului”; Prospero Intercetta (1625-1696) – primul traducător al lui Confucius în limba latină, cel care îi latinizează numele Kong Fuzi, consacrând forma cunoscută până astăzi; Nicolas Trigault (1577-1628) – iezuitul francez care nu numai că traduce „Istoria Expediţiei creștine în China” – capodopera lui Ricci, ci scrie și cartea sa proprie, extrem de valoroasă, „Istoria misione­ratului «Convertului Iisus Hristos» în China”; Michaele P. Ruggieri (1543-1572) – cu al său „Dicţionar etimologic chino-portughez”, cel care a lansat definitiv aserţiunea care a făcut o deosebit de traumatizantă carieră: „limba chineză este cea mai grea limbă din lume!”, adăugând Ruggieri că „scrierea hieroglifică nu se poate învăţa niciodată de europeni!”, propune un „Alfabet latin al limbii chineze” – idee valabilă și astăzi; Yoseph Henri Marie de Prémare (1666-1736) trăiește 38 de ani în China, unde și moare, apropiat al Marelui August Kang Xi (1662-1722), denumit a fi fost „un adevărat chinez”, care uita de mâncare și somn ca să scrie cărţi – „Comentarii asupra canoanelor și cronicilor„ și „L’orphelin de la Chine’ – o piesă chinezească itinerantă în Europa veacului Luminilor, de care și-a legat numele și Voltaire, odiseea acestei lucrări deschizând gustul euro­penilor pentru teatrul chinez total – cu poezie, muzică, dans, acrobaţii, umbre etc.
Ferdinand Verbiest (1623-1688), misionarul belgian, translator al împăratului Kang Xi, își întrepătrunde existenţa intelectuală de fin cărturar cu cea a moldo-valahului ambasador Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), primul român care a pus piciorul pe pământ chinezesc. (Dicţionarul „Prietenii Chinei” îl include pe Milescu la p. 257 și, conform viziunii Academiei Chineze, România este reprezentată aici și de Bucur Clejan (1904-1976) – medic pe frontul anti-japonez, în China (pp. 183-184) și, respectiv, sinolog Ileana (Yang Ling) Hogea-Velișcu (pp. 389-390).
Boierul Milescu – primul „nomo universale” din cultura română – leagă Evul Mediu românesc de cunoașterea chineză, fiind fondatorul „Sinolo­giei” românești.
Strălucit reprezentant al elitei europene, de la hotarul dintre Evul Mediu și cel modern, Milescul nostru, o pildă de bărbăţie și inteligenţă, prin înaltul său spirit umanist, susţine dialogul între culturi, grăbind întâlnirea dintre prestigiul enciclopedismului apusean și titanismul gândirii ancestrale chineze.
Omul cultural de astăzi privește neîncetat către izvoarele cunoașterii umane și în vremurile pe care le trăim știe să încetinească pasul, să aștepte clipa sa de singurătate și să se înavuţească, trăind destinele cărturarilor erudiţi înaintași.
 Prof. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIȘCU