Guvernul a anunțat că se lucrează la o nouă lege a salarizării. Informațiile care au răzbătut în presă până în prezent constituie mai degrabă o declarație de intenție. Se vor schimba criterii, se va corela nivelul studiilor cu remunerația, salariul va include o componentă motivațională etc. În vizor sunt salariile bugetarilor.
 După dezbaterile legate de Codul fiscal, în care a fost cuprinsă reducerea TVA, a accizelor și a altor taxe, va urma o dezbatere publică pe tema salarizării.
Nu se știe cu exactitate dacă mutările politico-economice la care asistăm sunt izvorâte din dorința Guvernului de a-și onora promisiunile sau de presiunile exercitate constant și agresiv de Opoziție. La urma urmelor, răspunsul la această întrebare este mai puțin important. Important este că se face ceva în direcția bună. Aferim!
Situația actuală este relativ specială. Nu s-a inventat acum lupta politică, nici presiunile societății civile nu au contenit vreodată. Intensitatea acestor mecanisme a fost diferită în timp. Poate opoziția era mai molcomă, poate opinia publică avea mai multă răbdare. Lucrurile au evoluat. Fenomenele se derulează cu viteze din ce în ce mai mari.
Necesitatea unei noi legi a salarizării pentru angajații din sectorul public este incontestabilă. Legea aflată în vigoare, clocită de Guvernul Boc și lansată cu surle și trâmbițe, nu a fost niciodată aplicată integral. În baza ei s-au deschis o mulțime de acțiuni în instanță, finalizate într-o mulțime de moduri. Avem în prezent 110 clase de salarizare, cu 110 coeficienți de ierarhizare!
Așa a ieșit legea! Filozofia în baza căreia a fost construită nu are nimic de-a face cu performanța. Cel puțin în școli. A dispărut salariul de merit și fondul de premiere (constituit la nivelul de 2% din fondul de salarii), dar nu s-a stabilit nicio altă conexiune între calitatea activității prestate și nivelul remunerației. S-a ajuns la situația – cel puțin ciudată – în care managerii nu au posibilitatea de a stimula angajații care au performanțe sau care lucrează mai mult.
Sindicatele au „înghițit gălușca” așa cum le-a fost servită. Liderii, dezamăgiți probabil după un dans al pinguinilor în Piața Victoriei, nu s-au implicat foarte mult. Nu s-a bătut cu pumnul în masă, nu s-au folosit argumente cu greutate. Dezbaterile publice au fost un dialog al surzilor. S-au colectat propuneri, s-au transmis și nimeni nu le-a luat în seamă. Dar de dezbătut s-a dezbătut. Parol!
În urma derulării evenimentelor pe care le-am descris s-a ajuns, în învățământul preuniversitar din România, la un coeficient maxim de 5,36. Dacă avem în vedere coeficientul maxim, 15, constatăm că un profesor cu peste 40 de ani vechime câștigă aproximativ 36% din cel mai mare salariu acceptat pentru bugetari. Acesta este salariul maxim în învățământul preuniversitar. Conform legii.
Lucrurile extrem de grave demonstrează, fără putință de tăgadă, că nu există nicio recunoaștere a statutului social al cadrelor didactice și nicio conexiune cu calitatea actului educațional. Un medic poate ajunge la coeficientul 11,5.
S-a ajuns, cu complicități multiple, la situația în care o asistentă medicală (cu studii medii) câștigă mai mult decât un profesor cu studii superioare care a promovat toate examenele pentru obținerea gradelor didactice. Vorbim doar despre salarii pentru că despre alte drepturi (vezi tichete de masă, tichete-cadou sau de vacanță) nici nu are rost.
În ceea ce privește funcțiile de îndrumare și control, în cele două sisteme remunerațiile sunt stabilite în aceeași manieră. Un inspector școlar general are salariul de bază (5,36), la care se aplică un spor de până la 40%, în timp ce un director de spital ajunge la coeficientul 9 și mai primește sporuri!
Toată aiureala asta a produs efecte. Dezordinea din sistem, nemulțumirile și lipsa de corelare a remunerației încasate cu munca prestată tind la limită. Din aceste motive și din multe altele rezultă necesitatea unei noi legi a salarizării.
În plus, s-au mai făcut corecții. A crescut salariul minim. Au fost majorate salariile debutanților – în sistemul național de educație. În prezent, salariile unor cadre didactice debutante este mai mare decât al colegilor care au promovat examenul de definitivat și chiar cel pentru obținerea gradului didactic II. Nu e bine!
Deci vom avea o nouă lege.
Mai întâi vom avea dezbateri. Lupta, pe față sau în surdină, a început. Unii neavizați calculează remunerația pe oră de predare și ajung la concluzii deșănțate. Poate nu știu, sau se prefac doar, că în spatele unei ore de predare stă cel puțin o oră de pregătire. Profesorii în clasă nu pot să facă play-back. Dacă ar fi să admitem plata pe oră, ar trebui să desființăm teatrele, filarmonicile, armata și biserica. Nu e nevoie. Mai există oameni cu cap în țara asta. Chiar dacă „mama proștilor e mereu gravidă” (într-un cântec de-al lui Victor Socaciu).
Se mai compară salariul mediu din educație cu cel din sănătate și se ajunge la concluzia că al doilea ar fi cu ceva mai mic. Nimeni nu pare să bage de seamă că, în timp ce în educație aproximativ 70% sunt angajați cu studii superioare, în sănătate pe lângă medici mai sunt o grămadă de asistente, infirmieri, brancardieri, îngrijitori etc. Comparăm mere cu pere?
Bine. Lucrurile se vor clarifica în dezbaterea publică și se vor tranșa prin votul Parlamentului. Avem o nouă șansă. Dacă și pe asta o ratăm… e bai!
Ioan ARDELEANU