Noi, românii, suntem un popor așezat de soartă, din punct de vedere geografic, la inter­ferența apusului cu răsăritul, la întretăierea dintre civili­zațiile occidentală și orientală ale Europei. Prin limba vie, prin nume și origine suntem occidentali (latini), fiindcă specificul în aceste planuri ne vine dinspre Roma, pe când prin credință, prin limba de cult, de cancelarie și de cultură (din Evul Mediu), prin alfabetul (chirilic) folosit până de curând, suntem orientali (bizantino-slavi). Am fost mereu plasați între lumea latină, numită apoi catolică și protestantă, și lumea bizantină (greacă), numită apoi orto­doxă sau slavo-ortodoxă. Papa Ioan Paul al II-lea vorbea expresiv despre Europa cu doi plămâni, referindu-se la catolicism și la ortodoxie, ca și la civilizațiile adiacente. Lucian Blaga, cel mai profund și original filosof din cultura româ­nească, încerca să dea acestei dualități între­pătrunse o expresie originală, în „Trilogia Culturii: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii” (1935-1937), în funcție de forma „spațiilor” europene. Astfel, spațiul occidental era perceput de el pe verticală, agresiv, cu turnurile catedralelor gotice stră­pungând cerul, spațiul răsăritean (slav) se derula (pentru el) pe orizontală, calm, conform nemăr­ginirii câmpiei (stepei), iar „spațiul mioritic” – spațiul specific nouă – era vălurit, construit în acord cu succesiunea deal-vale, îmbinând cadrul cosmic cu cel teluric sau cerul și pământul, aduse aproape, într-o interferență firească. Marele filosof se și ne flata, imaginându-i pe români – după ce fuseseră în stare să trăiască „Poemele luminii” sau făurirea Marii Uniri – drept depo­zitari ai echilibrului, meniți să fie puntea de legătură între Europa pragmatică și concurențială (activă) și Europa letargică și profundă (contem­plativă). Convins de această ecuație complicată, Lucian Blaga (ca și toți marii oameni de cultură români) a înțeles și explicat un fapt remarcabil, anume nevoia orientării noastre spre Occident. De unde va fi venit o asemenea convingere și cum se va fi exprimat ea în timp de către alți învățați?
Pentru a răspunde unei asemenea întrebări, trebuie să apelăm mai întâi la geografie. Dacă, la dimensiunea duratei vieții umane, istoria se poate schimba și modela, geografia nu suferă același proces. Geografia este imuabilă pentru durata vieților noastre. Sub aspect geografic, noi, românii – chiar dacă ne place să extindem azi Europa până la Urali –, suntem răsăriteni sau sud-estici. Cu alte cuvinte, am fost plasați de soartă mai aproape de Noua Romă (Constantinopol) decât de Roma Veche, chiar dacă ne-am împărtășit, multă vreme, din valorile amân­durora. Timp de aproape un mileniu, această orientare a romanicilor, proto-românilor și românilor a părut cea mai bună, mai potrivită și aducătoare de noroc. Doar însuși împăratul fondator al Noii Rome, Constantin cel Mare (306-337), făcuse mutarea capitalei lumii pe locul coloniei păgâne Bizantion – aureolată acum de creștinism –, convins că Occidentul își trăise traiul, că-și epuizase energiile, sub loviturile decadenței interne și ale barbarilor. Impresionat de viitorul bazinului levantin al Mediteranei, el se pătrunsese și de ideea că „ex Oriente lux”, că lumina, în sensul forței culturii și civilizației, venea de la Răsărit, de unde (în raport cu Roma veche, coruptă) izvodise și cuvântul dumnezeiesc, întruchipat prin Mântuitor. Cu alte cuvinte, imperiul creștin pământesc – cu toate imperfecțiunile sale – trăia prin Bizanț și lumea bizantină, de unde au ajuns, cel mai adesea indirect, să se înfrupte și românii.
Astfel, dacă limba și numele lor le veneau de la Roma Eternă și păgână, dacă credința le fusese predicată și fusese receptată în latinește (numai astfel putea fi înțeles de către latinofoni cuvântul Domnului), biserica românilor s-a organizat în formă bizantino-slavă, pornind de la modelul bulgarilor, primul popor vecin cu o biserică structurată în haină constantinopolitană după anul 864. Astfel, toate păreau la locul lor, în ciuda vieții nesigure și frământate. Occidentul, barbar și barbarizat, se risipea în lupte fratricide, făcând față cu greu asalturilor maure dinspre Spania, de unde „flamura verde” a Profetului amenința lumea creștină europeană. În acest timp. Răsăritul reînviat iradia de la Constan­tinopol, construia cea mai mare biserică creștină – Catedrala
Sf. Sofia – și refăcea aproape gloria de odinioară, recucerind, sub Iustinian I (527-565), aproape întreg bazinul Mediteranei. Prosperau satele și orașele, se ridicau palate monumentale și alte construcții ornate cu mozaicuri, înfloreau disputele teologice și filosofice, se compuneau imnuri de slavă închinate Domnului și sfinților, se scriau cronici și texte poetice, se codificau principiile de drept etc.
Toate au fost bune și frumoase până când au început, de la un timp, să se vadă rezultatele orgolioase ale renașterii Occidentului pe ruinele vechiului model al Imperiului Roman de Apus. În paralel, răsăritul era asaltat de forțe islamice, care așezau flamura verde peste urmele trecerii Mântuitorului și ale apostolilor prin această lume. Vrând să elibereze Locurile Sfinte de sub ocupația noilor „barbari”, cavalerii occidentali îmbrăcați în zale și-au greșit, intenționat uneori, țintele, atacând orașe și sate creștine ortodoxe, acțiunea culminând cu ocuparea Constan­tinopolului în 1204. Atunci, caii creștinilor apuseni au intrat tropotind în cea mai mare biserică creștină din lume, Sfânta Sofia. Deși stăpânirea latină asupra Bizanțului a durat mai puțin de șase decenii, Imperiul Romeilor nu și-a mai revenit niciodată pe deplin. Lovitura de grație asupra Noii Rome a sosit prin asalturile tot mai insistente ale turcilor otomani, stabiliți în Asia Mică. Făuritori, fără îndoială, de valori de civilizație și cultură, dar de valori străine spiri­tului creștin european, aceștia au distrus în mare măsură, în teritoriile ocupate, vechea lume. Turcii (islamicii) puneau pentru prima oară piciorul în Europa la 1354, iar după un secol (1453) cucereau simbolul lumii creștine răsăritene – Constantinopolul – și, odată cu el, prăbu­șeau definitiv în ruină Bizanțul. Căderea Constantinopolului se petrecea cam atunci când Occidentul reușea, după șapte secole de dominație arabă și de rezistență, să elibereze complet Peninsula Iberică, îndepărtând pericolul disoluției civilizației creștine. Europa Răsăriteană urma să mai aibă nevoie aproape de tot atâtea secole ca să se elibereze de dominația turcilor otomani și islamici. Din secolul al XV-lea începând, a devenit treptat tot mai clar că modelul bizantin (deși preluat de o seamă de popoare) era sortit decăderii, pe când cel latin (occidental și catolic) era sortit succesului. În secolul al XV-lea, prin marile descoperiri geografice, a prins contur și expansiunea Occidentului, spre Americi, Africa, Asia și Australia, încât, până la urmă, lumea de succes de pe planetă s-a confundat – în forme variate – cu moștenirea europeană, clădită după modelele catolice și apoi protestante. Lumea noastră răsăriteană, atacată periodic de tătari (între 1241 și 1718) și vasală Porții Otomane (între secolele XV și XIX), a intrat într-un con de umbră.
Secolul al XX-lea, în ciuda complexității sale și a aspectelor contradictorii, a marcat în lume victoria modelului occidental de civilizație. Românii s-au adaptat din mers acestui trend, cu toate handicapurile istorice pe care le-au avut. În raport cu polonezii, ungurii, cehii, slovacii, slovenii, croații și chiar balticii – ajunși cu toții sub regimuri comuniste – românii au avut de înfruntat (ca și bulgarii, sârbii, grecii etc.) o întârziere istorică, provenită din calitatea lor de depozitari ai civilizației bizantine, promițătoare, dar intrată în declin prea devreme și compromisă în ochii occidentalilor. Societatea de succes azi în lume – deocamdată – este cea concurențială și capitalistă (teoretizată de Max Weber și de mulți alții), plămădită în Occident, în țările catolice și protestante, nu în Orient, în țările ortodoxe. Firește, nu credința noastră răsăriteană, nu slavonismul, nu firea meditativă sunt de vină pentru înapoierea noastră, ci soarta care a dat câștig de cauză unei culturi și unei civilizații mai îndepărtate de specificul nostru. La un moment dat, am văzut de unde venea succesul și reușita, dar alte popoare ne-o luaseră înainte. Întârzierea ne-a costat mult și ne costă și astăzi, deși lumea asta este în continuă schimbare și nimeni nu garantează prosperitatea unora sau sărăcia altora pentru veșnicie. În comparație cu alți răsăriteni foști comuniști, avem totuși premise mai bune. Trebuie să notăm cu optimism că, dintre toate țările foste comuniste – cu excepția Germaniei de Est –, România este singura cu vocație occidentală, bazată pe limbă, origine și nume. Unii dintre slavi, ca și maghiarii, au aplecare occidentală doar prin credință. Prin urmare, zestrea noastră istorică nu ne îndepărtează iremediabil, ci ne și apropie de lumea performantă.
În esență, se știe astăzi mai bine decât odinioară că românii nu au fost așezați de soartă pe o linie de separație, ci pe o vastă suprafață de interferență, acolo unde apusul se întâlnește cu răsăritul Europei. Cu alte cuvinte, românii se află într-o arie de întâlnire a civilizațiilor. Ei au șansa să fie și apuseni, și răsăriteni în același timp. Acest fapt i-a făcut puternici și stabili. În vreme ce alte popoare vecine au avut în epoca medievală țarate și regate puternice, cuceritoare și dominante, românii au trăit multă vreme în mărunte formațiuni politice – numite de unii Romanii (Romaniae), de alții Valahii (Valachiae) – moște­nitoare ale tradiției romane, romano-bizantine și apoi bizantino-slave. Ulterior, inima pământului lor nord-danubian, acolo unde românii se plămădiseră cel mai intens ca popor – Transilvania –, a fost cuprinsă, în secolele XI-XIII, într-un stat străin, în care a rămas, sub o formă ori alta, până în 1918. Două state centralizate, închegate greu, între secolele XIII-XIV – Țara Românească și Moldova, numite de Nicolae Iorga cele două „libertăți românești” –, au fost totuși pavăză și scut pentru acest popor risipit. Ele au fost mereu conduse de o clasă pol­i­tică românească și, în ciuda dominațiilor străine, și-au păstrat mereu ființa și organizarea românească, împreună cu amintirea Romei de odinioară. În vreme ce, în perioadele mai recente, statele vecine înglobante de altădată s-au destrămat sub loviturile mișcărilor de emancipare națională și s-au redus la dimensiunile lor etnice, statele și provinciile românești s-au eliberat și s-au unit, dând naștere, la 1918, Regatului României Întregite, de aproape 300.000 de km pătrați și aproape 16 milioane de locuitori. Această imensă operă de construcție națională, derulată secole la rând, dar desăvârșită în câteva decenii (1848-1918), a fost actul energic de voință al națiunii române, sprijinit și recunoscut de lumea occidentală (marile documente care au consfințit unirea și independența noastră s-au elaborat și semnat la Paris, la Berlin sau la Londra). Existența reală (faptică) a României se datorează poporului român, iar cea juridică internațională se dato­rează Occidentului. De câte ori a intervenit răsăritul, viața poporului român a fost periclitată, iar România a fost lovită și ciuntită, populația deportată și pedepsită, obligată la tăcere și la sacrificii, „reeducată” după lozinci străine de ființa noastră, îndepărtată de specificul nostru național, instigată la ură față între frați.
De aceea, vocația europeană a românilor ne arată clar și acum care este calea de urmat. Poate că nu este o cale presărată cu lauri, dar este singura realistă, verificată de istorie și aducătoare de bine. Este calea pe care marii învățați români au arătat-o clar, începând din Evul Mediu, drept cale magistrală a evoluției noastre. Voci clare și conștiente s-au ridicat mereu întru apărarea numelui de român, a limbii noastre neo­latine și a originii romane. Am îndrăzni să spunem chiar că marile lecții despre nevoia orientării românilor către Europa au venit dinspre intelectualii și oamenii politici trăitori în provinciile ocupate de alte state. Ei au simțit mai acut pericolul înstrăinării, al abaterii pe căi greșite și, de aceea, au tras grave semnale de alarmă. Le-am auzit și
le-am urmat, încât din mici am ajuns mari și din neînsemnați am devenit băgați în seamă, din umili am ajuns îndrăzneți. Alții au parcurs drumul invers, încât acum își clădesc viitorul pe frustrări, pe drame și înfrângeri, plângându-și singuri de milă. Pentru noi, cu toate vicisitu­dinile și răutățile, sunt semne benefice și numai orientarea fermă spre Occident ne poate ajuta să fim ce-am fost și chiar mai mult. O condiție a succesului este să ne iubim pe noi, și să nu-i urâm pe alții, ba chiar să-i respectăm, cinstim și iubim, fiindcă sunt oameni ca și noi, cu dorințe și visuri.
Vocația occidentală (adică europeană) a identității românești ne obligă și la revigorarea vocației occidentale a realității românești. Este drept că, în acest moment, identitățile etnice (naționale) sunt mai volatile ca oricând, dar nu dispar, ci se restructurează. Astăzi lumea este globalizată ori se globalizează rapid, dar modelul după care se globalizează toți și toate este cel occidental (venit sau nu prin filieră americană). Se ridică puternic Asia, dar numai aceea care aplică cheia occidentală a succesului. Totuși, astăzi, specialiștii ne atrag atenția asupra unor mari pericole, care contrapun statele non-statelor, care ridică la rang de lege terorismul și care înlocuiesc echilibrul cu incertitudinea (George Cristian Maior). Se poate ca dominația Occidentului să se afle la apus (Spengler scria despre „Apusul Occidentului” cu aproape un secol în urmă), se poate ca noi modele de civilizație, euro-asiatice sau numai asiatice, să domine lumea viitorului. De asemenea, este clar că lumea românească se află la răscruce, că este profund divizată și risipită, fără încredere în clasa politică iresponsabilă și coruptă. Fukuyama vorbea – în urmă cu decenii – de „sfârșitul istoriei”, iar un sociolog român de marcă (Vasile Sebastian Dâncu) zice că am ajuns să trăim iarăși în „triburi”, ca în preistorie, și să închidem cumva cercul. Toate acestea sunt semnale de alarmă care confirmă ideea că „somnul rațiunii naște monștri” (Goya).
Și totuși, pesimismul și tristețea nu se confundă cu lipsa de speranță. Omenirea – așa cum o știm noi, istoricii – a conservat întotdeauna speranța. Orientul ne-a lovit cu forța violenței, ne-a îngenuncheat și ne-a umilit, dar biserica și cultura orientului ne-au luminat și ne-au hrănit cu har. Valorile spirituale bizantino-slave sunt de neegalat, iar ființa noastră le primește cu nesaț, le soarbe încă în mod neîntrerupt și le preamărește. Sufletul nostru latin simte cultura răsăritului cu aceeași profunzime ca slavii. Prin urmare, nu trebuie să confundăm nefasta dominație militaro-politică și, uneori, social-economică a răsăritului asupra noastră cu lumina spiritului răsăritean, cu marea creație literară, muzicală, cinematografică. Purtăm pe umeri melancolia lumii, plângem de jale la unduirea unei doine ori la amintirea unui vis, ne retragem în pustie să ne rugăm pentru păcatele cele multe și grele, percepem cu sufletul nemărginirea stepei, ne închinăm cu credință tare la icoane, aducem adesea prinosuri morților noștri în țintirimuri și credem că „piciorul de plai” este „gură de rai”…
Această sensibilitate numai de noi știută nu vine, cu siguranță, din pragmatismul tăios, din judecata rece a raționaliștilor și nici din însingurările oamenilor trăitori la soare-apune.
Suntem, prin urmare, produsul occidentului și al orientului european deopotrivă. Dar nu avem voie să uităm că din occident ne-au venit ființa, numele și limba, că ne-am construit cu suport occidental destinul cel bun și că, din câte se pare, tot pe calea magistrală a occidentului ne pregătim viitorul. Până la urmă, cercul se va închide: dinspre apus ne-au venit numele, originea și limba și, în ciuda tuturor rătăcirilor, în lumea europeană (cât va mai dura ea) trebuie să ne găsim și regăsim locul.
Acad. Ioan-Aurel POP